Suntem obișnuiți să vedem Învierea Domnului ca pe o ridicare triumfală din mormântul în care Domnul fusese așezat, iar noi să sărbătorim fără griji victoria asupta morții. Lucrurile n-au stat chiar așa de simplu pentru actorii dramei petrecute la Ierusalim.  Dacă le înțelegem astfel, sărim peste câteva etape importante în ceea ce s-a întâmplat în acele locuri și timpuri. Mergem direct la concluzie, pentru că Învierea a fost, într-adevăr, luminoasă și măreață, dar dacă sărim peste etapele intermediare putem rata trăirea acestui sentiment final, să ne blocăm tocmai în ceea ce ocultăm, pe parcurs, din prea multă grabă. De aceea cred că ar fi potrivit să reluăm evenimentele petrecute atunci, urmând șirul faptelor așa cum sunt descrise în capitolul douăzeci al Evangheliei după Ioan.

            Apostolii, speriați și dezorientați, stăteau închiși de frica iudeilor. Domnul lor fusese răstignit, murise în cel mai rușinos mod cu putință, disprețuit și gol (în icoane, din pudoare, are un veșmânt în jurul coapselor, dar în realitate nu a avut) în urletele mulțimii, în mulțumirea preoților iudei și a conducătorilor poporului. Nimeni nu-i mai dădea vreo șansă Răstignitului, nimeni nu-și mai amintea atunci de promisiunea Învierii, pe care El le-o făcuse apostolilor de mai multe ori, tocmai ca să-i întărească. Totul fusese prea dezolant de dur, nicio minune nu se întâmplase, nimic nu putuse împiedica săvârșirea omorului. Triumful răului, al forțelor întunericului fusese prea puternic ca să mai lase vreo cât de mică speranță să mai răzbată. Domnul Însuși se comportase mult prea uman. Suferise ca un om, murise, mai ales, ca un om. Lăsase în urmă dezamăgire, tristețe, neputință, frică.

            Mironosițele care vin la mormânt „dimineața devreme” nu se duc ca să celebreze victoria vieții asupra morții, cum ni se spune adesea. Ele își asumă riscul de a fi asociate cu un condamnat periculos proaspăt executat doar  pentru a împlini un obicei străbun: ungerea mortului cu miresme. Ne amintim că, în graba de a-L ucide, sentința fusese executată în vinerea de dinaintea Paștelui evreiesc. Dar se apropia seara, și nu mai era timp să se facă nimic. Urma sâmbăta, zi de sărbătoare în care nu se putea lucra nimic, în care numărul de pași făcuți era numărat, din grija de a nu încălca porunca odihnei sabatice. De-abia duminica (zi obișnuită la evrei, și atunci, ca și acum) au putut femeile purtătoare de mir să meargă la mormânt cu intenția să ia mortul și să-l ungă cu miresme, după obiceiul evreiesc. Singura lor grijă era cum vor ridica piatra de pe mormânt, mult prea grea pentru puterile lor de femei singure.

            Însă acolo, ajunse la mormânt, se întâmplă ceva inexplicabil. Găsesc piatra ridicată și cadavrul nicăieri. Învierea începe cu un gol inexplicabil. În ordinea firească, „logică” și „rațională” a lumii, atunci, ca și acum, acolo trebuia să se afle trupul inert, supus putrefacției. Acesta însă lipsește. De aici lucrurile intră într-o fază febrilă. Durerea îi amorțea pe ucenici, iar frica îi ținea ascunși. Lipsa trupului însă începe să le dea o speranță, ceva încă nemărturisit, dar deja un pic intuit și mult sperat începe să mijească. Maria Magdalena aleargă de la mormântul gol la Petru și la ucenicul cel iubit (Ioan). Când aud vestea încep și ei să alerge, împreună, către mormânt, fără să mai țină cont de nicio precauție. Ioan e tânăr, de-abia ieșit din adolescență, e vioi și puternic, aleargă cât poate de repede. Petru e mai bătrân, gâfâie, dar nu se oprește nici el. Ioan ajunge primul la mormânt, se apleacă, vede giulgiurile, dar simte o sfială, îi e frică să coboare. Chiar dacă ajunge primul se oprește, dar Simon Petru, asudat și înfrigurat, cu autoritatea celui dintâi dintre apostoli, intră, vede giulgiurile aruncate pe jos iar marama ce îi învelea capul lui Hristos așezată separat. Intră apoi și Ioan, și împreună ei încep să înțeleagă, de fapt, de-abia să întrezărească posibilitatea uluitoare care se profila în liniștea întunecată. Prima dovadă a Învierii a fost o lipsă, mormântul gol, gol în ciuda oricărei logici umane și a oricărei raționalități a lumii.

            După ce „au văzut și au crezut”, ucenicii se întorc la ai lor. Dar lucrurile nu sunt atât de simple, n-au priceput toți și „bairamul” Învierii nu poate să înceapă. Maria Magdalena rămâne pe loc, încă în suferință și necunoaștere. Se uită înăuntrul mormântului, unde vede doi îngeri pe care îi ia drept oameni. „Femeie, de ce plângi?”, o întreabă aceștia. Apoi apare însuși Domnul Iisus Hristos, în prima lui arătare de după Înviere și o întreabă la fel ca îngerii: „Femeie, de ce plângi?” Ea nu-L recunoaște nici pe El  (cum nu recunoscuse nici îngerii), Îl ia drept grădinar și Îi cere cadavrul celui pe care Îl plângea. De-abia când e strigată pe nume, când e chemată „Maria” de Hristos, Îl recunoaște pe Cel Înviat și I se închină. Pare greu de crezut, dar oamenii din Evanghelie se lasă greu convinși de Înviere, cu toate că ea le fusese deja vestită, cu toate că ea corespunde cu aspirația cea mai profundă pe care ar putea-o avea vreo ființă umană: nemurirea. Totodată Maria primește și o misiune: să le vestească ea, femeie, apostolilor ascunși de frică, Învierea Domnului. Pentru că de-abia acum, convins de Înviere, poți avea curajul să înfrunți orice putere omenească și diavolească fără nicio teamă.

            Prima formă de întrezărire a Învierii nu a fost prin preaplinul unei prezențe constrângătoare prin evidența ei, ci în dubiul nedeplin lămurit al absenței corpului în putrefacție. Prima formă a întâlniriii cu Învierea stă reamintirea unei profeții și speranța că ea s-a împlinit. E bine de știut asta pentru cei ce vor minuni și evidențe ale Învierii ca să se lase convinși.

            Ce ne demonstrează acest episod? Că Dumnezeu, ca să ne înduplece să credem în Învierea Sa, luptă cu cerbicia noastră din toate puterile Lui, și totuși, cu anevoie îi reușește „demonstrația”. Maria Magdalena venea la un mort ca să facă cele cuvenite morților. E greu de convins că Iisus nu e în mormânt, că e viu și îi vorbește. Ucenicii stăteau ascunși, închiși cu lacătul, convinși că au pierdut partida. Doar prezența fizică reală a lui Hristos poate să-i urnească din convingerile lor.

            Modul cum vedem uneori Învierea, triumfalist și pompos, tinde să ascundă toate aceste zbateri, aceste pendulări de la tristețea cea mai adâncă a sufletului, de la teama de represalii din partea puterii politice, la bucuria infinită care nu mai cunoaște nicio frică, pentru că vine din întâlnirea directă cu Dumnezeul cel Înviat. Sărim peste ele când înțelegem Evanghelia, pentru că sunt nedemne, jenante, îi pun pe apostoli într-o lumină proastă, dar nu putem sări peste ele în viața noastră. Căci e imposibil să nu avem aceste sentimente de frică, de tristețe profundă, să nu fim noi înșine stingheriți de nimicniciile ce le găsim în sufletul nostru, al fiecăruia, dacă trăim o viață reală, în mijlocul oamenilor. Dar dacă ucenicii Domnului au putut trece peste toate angoasele vieții, peste necredința din ei și peste răutatea din ceilalți, atunci când Domnul a venit la ei, iar ei au simțit „bucurie multă”, înseamnă că și noi putem face același lucru. Înțelegând aceste scăderi ale apostolilor, ce au precedat convingerea lor nestrămutată în Înviere, ne putem înțelege neputințele, ezitările, fricile, necredința fiecăruia dintre noi. Le putem lua ca pe stări trecătoare, din care Dumnezeu ne va scoate pe măsura stăruinței noastre în cele bune. Apostolii au avut momentele lor de frică și de necredință, dar n-au plecat, nu și-au abjurat credința, n-au căutat alinare la dumnezei străini. La fel și noi, să rămânem consecvenți credinței noastre chiar și atunci când... nu mai credem în nimic!, și, cu siguranță, va avea Hristos grijă de noi.

            Această descriere atât de dramatică, în limbajul extrem de reținut al Evangheliei nu este o dovadă prin sine a Învierii lui Hristos. Cum spunea fericitul Augustin „am o mie de dovezi pentru cel care crede și niciuna pentru cel ce nu crede”. Totuși, prin realismul ei, transmis de apostolul Ioan, el însuși personaj al evenimentelor descrise, prin zbaterea atât de umană pe care o descrie, prin pendularea atât de rapidă de la disperarea umană la bucuria dată de Dumnezeu are, cel puțin, argumentul autenticității trăirii. Noi citim adesea scena Învierii prin prisma predicilor triumfaliste care trec direct la biruința supra morții. Însă o lectură proaspătă a Evangheliei ne poate mai bine apropia de sensul ei prim, care vorbește direct zbaterilor noastre de indivizi blazați, dar încă în căutare de sens, ai modernității târzii.

            S-a asociat adesea învierea Domnului cu un mit care s-a transmis din generație în generație, fiind, în ochii necredincioșilor, o halucinație, o dorință luată ca realitate, sau pur și simplu o înșelătorie. De aceea creștinismul mai putea fi primit cel mult ca o învățătură morală, când nu era pur și simplu respins. Dar modul în care descrie Ioan Învierea nu are nimic din toate acestea, dacă, desigur, ești un cititor de bună credință.

*

            Problema Învierii e una delicată. Un sondaj recent arată că încrederea în Biserică este de 70%, în timp ce în viața veșnică mai cred doar 35% dintre români. Asta înseamnă că sunt oameni aflați în situația paradoxală de a avea încredere în Biserică, dar nu și în mesajul esențial pe care îl transmite aceasta: învierea din morți a tuturor. Știm însă că fără Înviere totul e în zadar. „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Religia devine doar o practică socială care nu mai subîntinde nimic în afara practicii înseși. E un act gol pe care îl mai facem din pură obișnuință sau de ochii lumii.

            Când oamenii nu contestă direct Biserica și mesajul ei de credință în Înviere - un curent de opinie la care nu știu cât de mulți oameni subscriu, dar care apare tot mai gălăgios astăzi - preferă să stea într-o indiferență care parcă nu ne-ar privi pe noi, ci pe altcineva. Parcă Învierea n-ar fi o problemă legată de viața noastră, parcă n-ar fi întrebarea esențială la care avem de căutat un răspuns.

            Am văzut în mai multe rânduri persoane care făceau riguros pomenile pentru rudele decedate, în timp ce le auzeam întrebarea dubitativă : „O fi, maică, ceva pe lumea aialaltă?”. În acest caz religia e mai degrabă un fapt social, un mod de relaționare cu lumea celor vii. Pomenile se fac nu din convingere, nu sunt o ofrandă pentru cel mort, ci pentru că trebuie să te conformezi unei așteptări din partea grupului de rude și prieteni al defunctului.

            De aceea Biserica are de făcut o cateheză serioasă tuturor celor ce vin la Biserică (ar trebui, și mai abitir, celor ce nu vin, dar pe aceștia nu prea poți să îi prinzi), și nu prin cuvinte meșteșugite, care abundă în vremea noastră, ci prin exemplul de trăire vie, pornind chiar de la paginile Evangheliei.

            Sunt multe motive pentru care oamenii de azi sunt „căldicei”. Unul dintre ele este că Învierea ne este prezentată hieratic, cu o solemnitate fadă, că omul, fie el simplu sau cultivat, nu mai face legătura între paginile Cărții  sau ale cuvintelor rostite la amvon, și viața lui de zi cu zi. O asemenea învățătură nu mai poate ajunge la inima lui, cu toate că e posibil, când e cazul, să fie apreciată de inteligență. De aceea, pentru ca Învierea să fie crezută, ea trebuie să fie prezentă în viața noastră, mireni sau clerici, iar de acolo va radia și în viețile celor apropiați ai noștri. Atunci vom putea spune, nu ca pe o convenție pentru zilele de Paști, ci ca pe convingerea intimă pe care se clădește toată viața noastră că „Hristos a Înviat!”.