Draga mea,

Hristos a înviat, şi în sufletul meu e primăvară! Tu eşti primăvara mea!

Mai ştii, de la prima noastră întâlnire, ţi-am spus că îmi plac florile şi, de atunci, mi-am împletit zilele în cununa ta de trandafiri… Apoi, m-ai întrebat dacă am vreun vis şi ţi-am răspuns sincer: să văd marea! Din ziua aceea, te-am auzit năvălind în mine precum se izbesc valurile de ţărm, uneori liniştită, alteori atât de agitată de parcă voiai să îngropi totul sub apele tale. Datorită ţie, am devenit colecţionar de  scoici… Tot tu m-ai învăţat să îmi deschid aripile asemenea unui pescăruş şi să zbor. Te-am crezut când mi-ai şoptit, la prima mea cădere, că e şi aceasta o formă de zbor, de sus în jos, că pentru a cuceri cerul, e nevoie să cunosc mai întâi pământul. Ce nebunie îmi păreau cuvintele tale! Însăşi fiinţa ta era ceva atât de nefiresc, pe cât de gingaşă, pe atât de puternică. Vocea ta a devenit pentru mine cântec de sirenă. Am jucat precum ai vrut şi, câteodată, mă vedeam făcând lucruri pe care mintea mea nu le-ar fi putut cuprinde nicicând!

Eşti ca o scânteie care se aprinde din nimic, astăzi eşti flacără, mâine doar fum, dar strălucirea din ochii tăi rămâne mereu aceeaşi. Şi ştiu, mi-ai arătat-o de atâtea ori, că atâta timp cât te voi ţine de mână, nu voi muri niciodată. Tu ai un fel de drum al tău în afara timpului. Tu le râzi în faţă zilelor care vin. Tu calci pe ore şi minute până ce îţi sângerează talpa. Ai zice că ţi-ai făcut colier din răsărituri şi apusuri, că porţi stele în păr, că viaţa ta e numai strălucire, dar nimeni nu vede picăturile de sânge care cad în urma ta… Ţi-am promis să nu îţi dezvălui secretul, cine vrea să îţi fie prieten  va descoperi el singur ce ascunzişuri porţi în suflet.

Şi acum îmi vine să râd când îmi amintesc de prima mea iubire. Era o zi de primăvară, ca acum… Tu erai mai agitată ca de obicei. Aruncai valuri peste valuri şi mi-ai stricat toate desenele pe care le făcusem în nisip. Ce se întâmplă cu tine? am strigat dintr-o dată! Atunci ai tăcut. M-am aplecat istovit de freamătul din mine şi, în acel moment, am văzut că scoicile tale luaseră forma unui chip omenesc, cel mai frumos chip pe care îl văzusem! În perioada care a urmat, te-am simţit neînfricată, atunci ai pus stăpânire pe sufletul meu, în toate colţurile lui. M-ai îmbrăcat cu toate podoabele tale, nu mai ştiam nimic din ce e pământesc, străluceam prin tine, ardeau în mine viaţa, bucuria, dragostea.

O, prietena mea nedespărţită! Tu m-ai făcut împărat şi tot tu ai plâns când am rămas singur, gol, părăsit de toată lumea. Cât de greu ţi-a fost atunci să mă auzi strigând de durere, mai ales că ţi-am întors spatele şi ţi-am promis să nu mă mai încred niciodată în poveştile tale?! Ai rămas atât de liniştită de atunci! Mă aşez adesea la malul tău şi încerc să îţi desluşesc tăcerea. Citesc în tine nemărginirea, mi-e dor să redevin pasăre şi să zbor deasupra apelor tale. Îmi este teamă că o să mă înghită timpul şi tot ce mi-ai dăruit odată va muri împreună cu mine. Iată, şi acum, pe malul tău, mii de scoici înfăţişează scene ale unei iubiri pierdute.

Mi-am dat seama destul de târziu - au trebuit să înflorească iarăşi trandafirii - de ce te-am alungat cu atâta mânie: de frica de a nu-mi şterge acest desen din inimă pentru totdeauna. Dar am uitat că tot tu l-ai desenat şi că ceea ce ai făcut odată atât de frumos, poţi să faci iarăşi şi iarăşi, pentru că asta ai fost mereu: o artistă desăvârşită a nisipurilor! Şi dacă te las să îmi furi scoicile, nu-i aşa că, într-o dimineaţă, când îţi vei pune soarele la gât, le voi găsi tot acolo, dar aşezate într-o altă formă?

Ce minunat ar fi să te aud din nou năvălind în mine!

Al tău pentru totdeauna,
Alexandra Ţepeş Piser

(Locul I la concursul de scrisori organizat de ASCOR Iaşi)