Diaspora ortodoxă constituie astăzi un aspect fundamental pentru Biserica Ortodoxă, în general, şi pentru Biserica Ortodoxă Română, în mod special. Termenul de „diasporă“ vine de la verbul grecesc „diaspeiro“, care are sensul de a răspândi, a împrăştia sau a dispersa.

Prin „diaspora ortodoxă“ se înţelege prezenţa românilor ortodocşi în afara graniţelor ţării, în ţări neortodoxe sau chiar necreştine, ca urmare a fenomenului migraţiei. Diaspora ortodoxă română este prezentă cu precădere în ţările Europei de Vest şi în Statele Unite ale Americii. În general, de migranţii ortodocşi s-a ocupat Biserica naţională, care i-a consiliat spiritual şi i-a ajutat material pe cei aflaţi în afara graniţelor ţării.

Cauzele care stau la baza fenomenului migrator

După jumătatea sec. XIX, când a început fenomenul migrator, Biserica Ortodoxă Română a fost alături de fiii ei duhovniceşti, care adesea trăiau în deznădejde. În anul 1904 se înfiinţează prima parohie ortodoxă românească în diaspora, în anul 1912 primul protopopiat, în anul 1929 prima episcopie, şi anume Episcopia Ortodoxă Română din America, iar în anul 1935 este numit primul episcop pentru diaspora, în persoana PS Policarp Moruşca.

Este cunoscută corespondenţa dintre membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin care tratau tema diasporei ortodoxe. Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu (1909-1934) scrie Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan (1920-1955) şi Patriarhului Miron Cristea (1925-1939), încercând să rezolve problema jurisdicţiei canonice şi a slujitorilor din diaspora.

Cu privire la cauzele care stau la baza fenomenului migrator, acestea sunt de două feluri: repulsive şi atractive.

Repulsive sunt cauzele care stau de fapt la baza deciziei de migrare şi sunt de ordin economic, politic, social sau familial. Fenomenul migrator început la jumătatea sec. XIX şi continuat la începutul sec. XX a avut drept cauză repulsivă exploatarea agricolă a ţăranilor din Regat şi abuzurile Imperiului Austro-Ungar asupra românilor din Transilvania.

De cealaltă parte, cauzele atractive constituiau mirajul şi nădejdea unor locuri care să le ofere migranţilor viaţa dorită.

Se cunosc mai multe perioade ale fenomenului migrator: „Mia (de dolari) şi drumul“ (1895-1924), „americanizarea“ (1924-1948), „migraţia anticomunistă“ (1948-1989) şi „migraţia cantitativă“  (începând cu anul 1990). În toată această perioadă Biserica a fost prezentă şi i-a asistat pe românii din diaspora.

Plecarea românilor în diaspora naşte şi o serie de probleme cum ar fi creşterea ratei divorţurilor, infidelităţile dintre soţi sau creşterea numărului de copii abandonaţi ori lăsaţi în grija rudelor.

Biserica Ortodoxă Română combate aceste fenomene prin slujbe, cateheze, programe liturgice care să răspundă concret nevoilor pastorale ale credincioşilor, prin vizite pastorale, prin şcolile duminicale pentru copiii migranţilor şi prin intensificarea vieţii liturgice.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 25/26 februarie 2009, a stabilit ca zi cu însemnătate deosebită „Duminica migranţilor români“, în prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), când mulţi dintre românii aflaţi la muncă sau studii în străinătate se întorc acasă. În această duminică se are în vedere, pe lângă mângâierea celor rămaşi acasă, întărirea conştiinţei de români dreptcredincioşi a celor plecaţi în străinătate.

Mărturia creştinească şi românească a celor care lucrează sau studiază în străinătate este deosebit de importantă pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos şi a imaginii pe care ţara noastră o are în plan internaţional.

În cadrul slujbei din această duminică, preoţii se roagă în mod special pentru românii din străinătate, adăugând rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu, rugăciuni de cerere şi de ajutor pentru păstrarea credinţei ortodoxe, rugăciuni pentru sănătate şi pentru înmulţirea dragostei între părinţi şi copii, precum şi între soţi şi rugăciuni pentru cei aflaţi în călătorie. Rostul principal al acestei duminici este acela de a identifica nevoile reale ale comunităţilor româneşti din diaspora şi de a spori  dragostea creştinească.

Soluţii la problemele diasporei

Realizarea unităţii ortodoxe a diasporei a fost mereu o prioritate a Bisericii. Conferinţa Presinodală Panortodoxă de la Chambesy (2009), Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici de la Chambesy (2016), precum şi Sfântul şi Marele Sinod desfăşurat în perioada 16/26 iunie 2016 în Creta au luat în discuţie situaţia diasporei ortodoxe, cu dorinţa de fi organizată în conformitate cu acrivia canonică.

Deoarece contextul istoric şi pastoral nu permite prezenţa unui singur episcop ortodox într-o anumită zonă geografică, prin iconomie sau pogorământ, s-a hotărât înfiinţarea Adunărilor episcopale cu scopul final de a se forma Biserici locale.

S-a decis, astfel, întrunirea Adunărilor episcopale în Canada, Statele Unite ale Americii, America Latină, Australia şi Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda, Franţa, Benelux, Austria, Italia, Elveţia, Germania, Ţările Scandinave, Spania şi Portugalia.

Episcopii ortodocşi canonici se adună pentru a găsi soluţii la problemele diasporei din respectiva regiune, sub preşedenţia episcopului aflat sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, sau în lipsa acestuia, în ordinea dipticelor.

Activitatea Bisericii Ortodoxe Române poate fi considerată una jertfelnică pentru că slujeşte cu timp şi fără timp interesele românilor din diaspora. Prin ierarhi şi preoţi, pe lângă biserica din suflet, se construieşte şi biserica de zid, pentru ca românii aflaţi departe de ţară să păstreze vie legătura cu Biserica naţională şi cu cei dragi rămaşi acasă.

Biserica se îngrijeşte atent de fiii ei duhovniceşti din afara graniţelor ţării şi se roagă la fiecare sfântă slujbă pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, dorind ca fiecare credincios român, oriunde s-ar afla, să aibă parte de bucurie şi împlinire sufletească şi să-şi păstreze credinţa ortodoxă, apărând astfel valorile cele veşnice, spre slava lui Dumnezeu. (Pr. Andrei Zlăvog)