Se poate vorbi de lucrarea Duhului Sfânt în Tainele catolice? Oare o chestiune așa de subtilă, cum este Filioque poate să ne despartă într-atât încât să ne închinăm la dumnezei străini?

Filioque e foarte subtilă, cum zice întrebarea, fiindcă reprezintă o culme greu de înțeles majorității. Dacă nu l-am fi avut pe Părintele Sofronie, nu știu ce am fi înțeles din asta. Filioque reprezintă un punct infintezimal de unde începe o răscruce, o despărțire de drumuri radical diferite. În ce sens? O istorie întreagă omul a încercat să-L caute pe Dumnezeu. Sunt mai multe lucruri pe care cu greu le-a înțeles, dar cu precădere persoana. Persoana s-a confundat cu individul. Individul este ultima formă de diviziune a unei specii, pe care nu o mai poți diviza. Poți diviza omenirea în tot felul de categorii, în neamuri, în etnii, în familii și apoi în persoane. Dacă mai divizezi o persoană o tai cu sabia în două și.. gata… s-a terminat cu persoana. Dacă trăim ca animalele în termenii individului, acolo, cu precădere, se îndreptățește mândria și egoismul. Mândria este închiderea în sine, nu ca smerenia care se dăruiește celui iubit fără întoarcere asupră-și. Egoismul este gândirea la sine. Persoana este acel individ care numai în sine nu trăiește, ci în toți ceilalți; își găsește odihna în oricine numai în sine nu. Persoana este acel individ în care trăiește, ca și în Hristos, întregul. Toată omenirea într-un om, tot ce înseamnă a fi om trăiește într-un om. Și Însuși Dumnezeu trăiește în om… Ce sunt cele două porunci? A iubi pe Dumnezeu înseamnă a trăi în Dumnezeu, a te lepăda de sine din dragoste pentru Dumnezeu, este a te lepăda de a trăi în tine. Hristos, în Ghetsimani, a preferat voia Tatălui (chiar în moartea pe care o trăia), murind pe Cruce, pentru că Îi venise acum rândul să moară. A avut încredere în acel Tată și sufletul și L-a pus în mâinile iubirii Tatălui, neclătinându-se încrederea în Tatăl niciodată.

Deci, persoana este acel individ care trăiește în totul și în care trăiește totul. Nu mai este individ. Individul se manifestă cu: mi-e foame, trebuie să mănânc, dacă acela vrea să-mi fure pâinea o să-l omor. Persoana trăiește din foame: poate îi e și lui foame, hai să împărțim; sau poate îi dau totul lui și Dumnezeu va avea grijă de mine. În regnul animal persoanele și indivizii pier: vine un leu care a omorât o căprioară; vine un al doilea leu, care vrea și el din căprioara aceea; iese o bătălie în urma căreia un leu moare și celălalt trăiește și-și mănâncă căprioara – am dat un exemplu oarecare. Piere individul, dar se păstrează specia. Știința zice că în felul acesta se păstrează cel mai tare, că cel mai tare biruiește pe cel mai slab și în felul acesta se păstrează puterea speciei.

Persoana este cea a veșniciei, animalele nu au veșnicie, ca și frunzele, ca și florile și își pot trăi legea junglei, legea mândriei și a egoismului – vorbim de mândrie și egoism în termeni de persoană (adica pentru om ar fi mândrie și egoism). Acest egoism, persoana îl depășește, jertfindu-se pentru celălalt; de multe ori s-au întâmplat minuni, ca de exemplu, dacă zice: lasă că îi dau lui totul și Dumnezeu va avea grijă de mine, Dumnezeu negreșit are grijă. S-a văzut asta de multe ori. Nu importă atât mântuirea în lumea asta, ci faptul că persoana nu mai poate pieri. Cel care trăiește această dragoste are deja viață veșnică. Poate să moară trupește, căci moare vremelnic – să nu se mai audă în neamul nostru „locuință de veci“ sau „trecere în neființă“. Nu există vremelnicie mai vremelnică decât moartea. Poate să moară cineva vremelnic până la trâmbița cea de apoi, dar duhul lui trăiește. Deci, unde este moartea? În Vechiul Legământ, înainte de Hristos, orice semn al morții era o poluare, un os mort în templu ar fi fost o chestie cumplită, omul care-și îngropa tatăl sau mama era necurat 24 de ore și apoi, numai cu anumite ritualuri, avea dreptul să revină iarăși în biserică. Moartea era spurcăciune. Astăzi nu se sfințește un altar dacă nu ai oseminte de sfânt în el. S-a schimbat ceva în moarte după Învierea lui Hristos. Nu mai există moarte! Persoana este acel individ care a ajuns la această dragoste prin care trăiește în totul și totul trăiește în el. Tot cosmosul și l-a asumat. Acest fenomen nu poate cunoaște moarte. Și în moartea vremelnică a trupului se manifestă ca viu, și după trâmbița de apoi (Apocalipsa și alte cărți sfinte ne arată ceva din viața de dincolo).

Înțelesul persoanei a fost greu de perceput. În general, oamenii confundă persoana cu individul, care trebuie depășit și atunci ai tot felul de gândiri mai extreme, ca în religiile extrem orientale: depășirea persoanei prin confundarea cu neantul, care este totul. Înțelegeți unde bate gândul: depășind persoana, ei intră pe o nevoință, pe care Părintele Sofronie o numea primejdie de sinucidere metafizică. Și totuși, tot omul, și în religiile păgâne, a intuit ceva despre persoană și absolutismul acesta impersonal nu este chiar așa de absolut nici în gândirea eliadistică și altele. Părintele Sofronie zicea că tot ce este păgânism se diferențiază de biserică prin persoană. Persoana este linia de despărțire. Același lucru desparte Biserica de erezii: persoana. De ce? Ereziile cad într-o chestie care pare, istoric, să se îndreptățească într-o măsură.

Gândirea lui Caiafa, pe de o parte, iar pe de altă parte o gândire disciplinaristă și legalistă, unde persoana, într-o măsură, se suprimă. E drept că și noi în Biserică, de multe ori, disciplinăm pe câte unul sau pe majoritatea și trebuie să faci ca să poată să meargă slujba cum trebuie. De disciplină este nevoie ca lucrurile să poată decurge într-un context istoric. Însă, modul de gândire, filosofia lumească a omului pune deasupra persoanei generalul sau rânduiala sau ceva obiectiv, un obiect, ceva abstract. Or nu omenirea trăiește, ci omul. Nu dumnezeirea trăiește, ci Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, ca Persoane.

Cu Filioque esența jertfei este între Biserică și Roma. În Crezul catolic s-a adăugat, la partea Duhului Sfânt: „Și întru Duhul Sfânt care din Tatăl și din Fiul purcede“, ceea ce, pe de o parte, nu avem în Scriptură (Hristos zice despre Duhul Sfânt că purcede din Tatăl), iar pe de altă parte avem experiența Părinților care au ajuns la trăirea dogmatică, la viziunea luminii și pentru care aceste formule nu erau formule abstracte, ci o Viață pe care o trăiau și vibra în ei și căreia, în sinoadele lor, au încercat să-i dea o expresie în graiul acesta sărac, omenesc. În acest grai omenesc au încercat să exprime cele veșnice și, până la urmă, neexprimabile. Trebuie să înțelegem ce e aceea purcedere. Catolicismul este cel care confundă între trimitere și purcedere, cum am văzut în diferite articole teologice de-ale lor, că dacă Fiul trimite Duhul Sfânt, deci Duhul purcede de la Fiul. Atunci purcede și de la Maica Domnului și de la sfinți, că te rogi sfântului și te umpli de Duh Sfânt. Dar nu e asta! Pentru Fiul avem ceva pe care descoperirea dumnezeiască o numește naștere și de aceea Îl numim Fiu. Există o analogie oarecare între nașterea Fiului cea mai înainte de veci și nașterea noastră în trup. Și noi ne numim fii sau fiice fiindcă ne naștem. Pentru Duhul Sfânt nu avem analogie în experiența noastră și nu avem nici expresie pentru felul Lui de a ființa în veșnicie. Tatăl, Duhului nu Îi este Tată, Îi este purcezător. Ce înseamnă asta? Așa cum Fiul naște din Tatăl, așa Duhul purcede din Tatăl. Iar o naștere nu se poate din două persoane, din două mame sau doi tați. La noi este o naștere prin două persoane, dar și aici este o taină, căci zice Scriptura că cei doi sunt un trup. Deci, într-un anumit sens duhovnicesc și nașterea noastră este dintr-un trup. Tot așa este și în ale Duhului, dar nu vorbim de trup, ci de persoană. Așa cum nașterea (Fiului) e dintr-o Persoană și purcederea (Duhului) e dintr-o Persoană; a gândit, a voit, a născut, a purces. Și acea Persoană – Tatăl – trăiește, dar și Cel care naște și care purcede din El trăiește ca Persoană, ca și Tatăl. Pentru Duhul Sfânt n-avem nume, că Duh Sfânt e și Tatăl că e Duh și Sfânt, Duh Sfânt e și Fiul fiindcă e Duh și e Sfânt și pentru Duhul Sfânt nu avem alt nume și atunci Îi zicem Duhul Sfânt și înțelegem ce vrem să spunem.

Când Roma a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul, dogmaticienii Bisericii au reproșat Romei: Cum, din două principii? Adică poți să naști din două mame sau din doi tați, deci din două persoane, două principii? Catolicismul răspunde: Nu din două principii, ca dintr-un singur principiu din Tatăl și din Fiul. Care-i principiul comun Tatălui și Fiului? Esența, dumnezeirea… Deci, Duhul Sfânt purcede dintr-o dumnezeire și nu din Dumnezeu, Persoana Tatălui? Iarăși picăm în impersonalism. Dogma Sfintei Treimi este culminarea dogmelor și înțelegerii, a căutării omului de-a lungul istoriei căci, în sfârșit, a înțeles ce este persoana și ce este Dumnezeu. Religiile monoteiste, până și Moise, n-au înțeles. Părintele Sofronie zicea că ce nu înțelegea Moise ce iubește Dumnezeu, cum iubește Dumnezeu, dacă e Unul. Unde este experiența dragostei dumnezeiești? Ce iubește? Și din nedumerirea asta i-a venit insuflarea să spună: „Alt Proroc vă va trimite Dumnezeu ca și mine. Pe Acela să-L ascultați. Acela vă va zice tot adevărul“. Și așteptau evreii pe Acel Prooroc care era Iisus Hristos. Dumnezeu este Unul, nu sunt mulți, cum erau în vechime la religiile păgâne. Psalmul zice: „Toți dumnezeii neamurilor draci sunt“. Și aceștia, draci fiind, se invidiau unii pe alții, toți vroiau să fie un dumnezeu și atunci toți erau dumnezeu, fiecare pentru un neam al lui. Dar nu erau, pentru că Dumnezeu e Unul. A trebuit întâi ca Dumnezeu să învețe pe Adam că Dumnezeu este Unul și nu mulți. Un singur Dumnezeu, dar și o singură lucrare și un singur gând, astfel încât nu există dezbinări, cum vezi în toate religiile venite de la grecii păgâni din vechime, tot felul de povești, de invidii, de omoruri printre dumnezeii lor. Dacă acceptăm că dumnezeirea, aș zice, impersonală, purcede Duhul, atunci acesta este primul pas de la culmea dogmelor înapoi în gândirea păgână, gândirea întunecată care nu este urmată de mântuire și care se termină cu iadul. Înțeleg acum Filioque ca concretizând în sine potențial toate ereziile care au fost, dar și toate rătăcirile păgânismului, de la căderea lui Adam pe linia lui Cain și până astăzi. Deci, Filioque nu este un lucru mic și nu este o joacă. Este culmea tuturor rătăcirilor într-un singur cuvânt.