Mai târziu, oamenii vor preţui faptul că astăzi creştinii ţin cinstea, credinţa şi toată măreţia Bisericii. Şi veţi vedea că se vor întoarce iarăşi la cele vechi. Tot astfel cum s-a întâmplat şi cu pictura. Într-o vreme nu puteau înţelege arta bizantină şi loveau picturile de pe pereţi cu tesla ca să dea jos tencuiala veche şi s-o refacă, pictând alte icoane, ale Renaşterii. Acum, după atâţia ani, recunosc valoarea artei bizantine. Mulţi, care nici măcar nu au evlavie, chiar şi atei, scot la iveală de sub tencuieli vechile picturi care au pe ele loviturile de teslă. Astfel şi toate acestea pe care acum le aruncă socotindu-le nefolositoare, încet-încet le vor căuta.

Vezi şi cu muzica bizantină cum vin lucrurile la locul lor? Copiii mici au învăţat muzica bizantină. Mai demult greu găseai unul care, să ştie muzică bizantină. Acum chiar şi copiii mici ştiu, şi tocmai aceasta îi pune pe gânduri pe ceilalţi. Şi ce floricele dulci are muzica bizantina! Mai ales cele curat bizantine au o frumuseţe deosebită, mlădieri dulci. Unele subţiri ca ale privighetoarei, altele ca valul uşor, iar altele dau o măreţie deosebita cântării. Toate redau şi accentuează înţelesuri dumnezeieşti. Cu toate acestea, rar auzi aceste mlădieri frumoase. Cei mai mulţi care cântă, le rostesc incomplet, ciuntite, şablonate. Lasă goluri, găuri. Şi ceea ce este mai grav este că le cânta fără accent. Mă mir, oare aceste cărţi ale lor nu au accente? Sunt fără accente, ca gramatica de astăzi? Le cântă cu desăvârşire superficial, fără intonaţie, ca şi cum ar fi trecut cu vălătucul şi le-ar fi nivelat pe toate. Da, cu adevărat, cântă ori cu desăvârşire fără vlagă, ori prea puternici nu te înalţă lăuntric, nu te schimbă, deşi atât de dulce este muzica curat bizantină! Ea linişteşte sufletul, îl înmoaie. Psalmodierea adevărată este o revărsare a stării duhovniceşti lăuntrice. Este desfătare dumnezeiască! Adică inima se bucură de Hristos şi omul vorbeşte lui Dumnezeu cu o inimă îmbătată de veselie. Când cel care cântă trăiește cântarea, participă cineva la ceea ce cântă, atunci se schimbă în sensul cel bun, şi el însuşi şi cei care îl ascultă. Cu mulţi ani în urmă un oarecare cântăreţ bătrân a mers în Sfântul Munte şi s-a făcut de râs. Părinţii cântau tradiţional. L-au luat şi pe acesta să cânte împreună cu ei dar el nu făcea floricelele aghiorite, pentru că nu le ştia. Aghioriţii le aveau din tradiţie. După aceea, a intrat la gânduri şi acesta şi alţii câţiva. A intrat neliniştea cea bună, au căutat, au citit, au ascultat cântăreţi bătrâni care cântau după tradiţie şi au aflat floricelele pe care le aveau cei vechi.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 369-372)