În seara dinspre Anul Nou, la fel adunați, îl aduceam în bordeiul nostru pe bădica Traian, îl gospodăream în Dacia și-l pofteam să se apuce de arat și semănat „pe câmpiile mănoase de sub mărul rotat”. Și, la culesul recoltei, toți eram prezenți, apoi treieram, mergeam la moară și gospodinele scoteau din cuptor „un colac mare și frumos, ca și fața lui Hristos” – din care ne făceau și nouă parte dreaptă. Toată plugăria noastră și întâlnirea acestui popor de țărani cu „fața lui Hristos” o desfășuram ca în „înșiră-te mărgărite” în plugușorul daco-roman, stropit cu busuiocul misionarilor creștini.

De aici se trăgea toată rezistența noastră, ca neam. Din tradiții, pe care nu le întâlnim la vecinii noștri, din ortodoxia românească care, păstrând pură și neatinsă dogma, se manifestă după înțelegerea noastră, umanizându-L pe copilul Iisus și încreștinându-l pe bădica Traian.

A doua zi, porneam pe cărările unui nou an, cu sufletul curățit de zgură și de cenușă.

(Preotul Dimitrie Bejan, Oranki – Amintiri din captivitate, Editura Credința Strămoșească, p. 291)