Seminţele iadului din noi
Dumnezeu este singura scăpare din ridicolul existenţei noastre vremelnice, din derizoriul unei vieţi pierdute printre iluzii.
Viaţa omenească se desfăşoară într-o înlănţuire de cauze şi efecte în care suntem prinşi fără scăpare. Este o închisoare în care nu există grilaje, gratii, lanţuri şi încuietori văzute, însă din care nu mai poţi evada niciodată. În această perspectivă se află orarul zilnic, cele 8 ore de muncă, necesitatea hrănirii de trei ori pe zi, necesităţile trupeşti, oboseala, stricăciunea trupului nostru condamnat la moarte înainte de a se naşte. Un părinte din pustia Egiptului plângea în fiecare zi, şi atunci când a fost întrebat de ce plânge a răspuns: Plâng pentru că încă mai mănânc...
Este acea realizare a faptului că suntem simple experimente în faţa morţii, conştientizarea faptului că suntem pământ şi în pământ ne vom întoarce. Suntem atât de slabi, de supuşi strucăciunii, ispita ne îndoaie şi ne frânge mereu, călătorim în spaţiul dintre două eşecuri.
În acest angrenaj de umanitate căzută, există însă oameni care se menţin la suprafaţă, printr-o permanentă vorbire cu Dumnezeu, Cel infinit de nou şi de iubitor în tandreţea sa de o subtilitate nesfârşită.
Viaţa noastră şi a celorlalţi ne oferă deseori suferinţe şi dureri din care instinctiv dorim să fugim cât mai departe. Fie că e o fugă spaţială sau una anestezică, trupul nostru este setat să evite durerea, iar sufletul suferinţa. La o primă reacţie, putem răspunde la rău cu rău, într-un mimetism absurd, în care ne vădim apartenenţa noastră la materia moartă şi nesimţitoare. Alteori putem răbda suferinţa cu pumnii strânşi nădăjduind în mântuirea viitoare şi gândind o portiţă de scăpare. Însă este cu totul fascinant cum unii oameni primesc suferinţe inimaginabile şi dureri îngrozitoare cu mulţumire şi cu bucurie, înţelegând taina suferinţei care umple inima de pocăinţă, subţiază sufletul şi-i ascute simţirile în lupta sa cu păcatul.
Ieşirea din cercul vicios al durerii şi al morţii este scăparea omului din labirintul propriilor limitări. Zborul către înălţimile cereşti prin rugăciune şi Euharistie ne poate scoate din închisoarea dorinţelor prea mari pentru o putinţă prea mică. Orice materie de pe lumea aceasta care nu este primită ca dar şi cu mulţumire se transformă în drog, care cere mereu o suplimentare a sa şi duce la moartea prin supradoză. Chiar şi durerea poate ajunge un drog care paralizează simţirea interioară şi ne transformă în bocitoarele propriului nostru deces lăuntric. Victimizarea este o altă faţă a răutăţii, pentru că transformă omul în stană de piatră sau în stâlp de sare.
Îmi amintesc despre un film – The Beach se numea – în care un tânăr căutător de senzaţii tari primeşte o hartă a unei insule – paradis, unde hrana, frumuseţea, iarba, sunt din belşug. O insulă tainică, nepusă pe hartă, ascunsă de ochii tuturor, în care oamenii trăitori acolo încearcă să reconstituie raiul pierdut. Ceea ce ei nu ştiu este că oamenii căzuţi, orice loc mirific ar găsi pe pământ, poartă iadul în sufletul lor, prin stricăciune, invidie, poftă, mândrie, neputinţă. Curând raiul sublim de pe insulă se transformă în iad datorită oamenilor căzuţi care-l locuiau. Suferinţa, durerea, lipsa, invidia, viclenia, sunt seminţe ale iadului, prezente în noi, pe care le-a semănat „un om vrăjmaş” şi pe care trebuie să le plivim toată viaţa noastră, mereu şi mereu, izvorând parcă de nicăieri, răsărind oriunde, neavând trebuinţă de apă, de soare sau de pământ. Spinii sufletului trebuie mereu smulşi din rădăcină, şi până la moarte trebuie să stăm în alertă pentru că seminţele lor vegetează în adânc, aşteaptă momentul prielnic de dezechilibru imunitar pentru a răsări şi a înăbuşi firul firav al grâului veşnic: Cuvântul cel dumnezeiesc. Euharistia este tocmai o permanentă semănare în suflet şi în trup a seminţelor vieţii veşnice, care aşteaptă în mormântul tainic al inimii noastre să învieze din morţi şi să ne umple de nemurirea lui Dumnezeu.