Domnul a luat binecuvântarea de la smochinul care era bogat în frunze, iar roade nu avea - şi el s-a uscat. Aceasta este o învăţătură dată cu fapta. Prin smochin se înţeleg oamenii care la arătare sunt de bună treabă, iar în fapt nu sunt vrednici de laudă. Cine sunt aceştia? Sunt cei care vorbesc frumos despre credinţă, iar credinţă nu au cu adevărat, ci doar cunosc cu mintea lor cele ale credinţei. Ei sunt cei care prin purtarea lor văzută par de bună treabă, iar prin simţirile şi stările lor sufleteşti nu sunt deloc aşa, şi fapte bune fac doar până când nu-şi mai pot ascunde starea lor înrăutăţită, iar atunci când au prilejul nu mai săvârşesc aceste fapte. De pildă, ei împart milostenie atunci când le cere cineva înaintea oamenilor; dar dacă le ceri între patru ochi, te mai şi ocărăsc. Merg în biserică să se roage lui Dumnezeu şi se roagă în văzul tuturor, şi se roagă şi acasă, ca să nu rămână de ruşine înaintea casnicilor; însă îndată ce rămân singuri nici cruce nu-şi mai fac, iar despre întoarcerea minţii şi a inimii către Dumnezeu habar nu au. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să fim aşa; căci atunci osânda smochinului, de care am amintit mai sus, nu ne va ocoli. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia,  2011, p. 5)