Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este de o deosebită importanță pentru conturarea unei teologii a timpului hristologic în Biserică. Arheologia acestei sărbători poate fi datată încă din veacul al patrulea după Hristos, în scrierea pelerinei Egeria .
Iisus adus la Templu pentru a fi îmbisericit arată continuitatea de sens a așezămintelor vetero-testamentare cu noul eon hristologic. Hristos integrează în sine toate rațiunile istoriei, iar așezământul religios iudaic își vădește inteligibilitatea, dar și limitele sale în realizarea planului divin de înomenire a lui Dumnezeu. Ascultarea lui Iisus ca prunc este o paradigmă a umanității ascultătoare de Dumnezeu ca răspuns și restaurare a răzvrătirii adamice. Hristos este Noul Adam care asumă în Sine toate căderile lumii și le transfigurează prin Cruce și Înviere.
O altă dimensiune a praznicului Întâmpinării Domnului este cea a îmbrățișării omului de către Dumnezeu și a lui Dumnezeu de către om. Privegherea dreptului Simeon în negura veacurilor este paradigma așteptării întregii istorii, iar îmbrățișarea Pruncului Iisus de către bătrân este momentul în care umanitatea devine primitoare de Dumnezeu. Sărbătoarea este așadar și o consacrare a umanității Fiului în iubirea lui Dumnezeu.
Troparele praznicului sunt în majoritatea lor compuse în maniera antinomică și apofatică a unității contrastelor în Hristos, Cel ce îmbrățișează întregul cosmos în Sine: „Născutu-Te-ai pe pământ, Cel ce ești împreună fără de început cu Tatăl. Adusu-Te-ai în Biserică Cel ce ești necuprins“ .
Toposul acestui eveniment mântuitor este Templul iudaic pentru a arăta vocația eclesială a persoanei umane chemate să devină templu al Dumnezeirii: „Să se deschidă Biserica! Că Biserica lui Dumnezeu a venit acum să ne facă pe noi biserici ale Sfântului Duh – Ανοιγέσθω ο ναός, ό τού Θεού γάρ νύν επέστη ναός, ναούς ημάς ποιήσαι, τού αγίου αυτού Πνεύματος“ . Omul nu este doar macrocosmos care asumă și transcende întregul univers, ci este și Biserică virtuală, zidire sacramentală a lui Dumnezeu și sărbătoare personală a bucuriei Creatorului.
Întâmpinarea Domnului, Cel ce este Soarele dreptății, este așadar o sărbătoare de lumină a făpturii, o prelungire sacramentală a Luminii Nașterii Domnului și o consacrare a vocației de jertfă a Pruncului dumnezeiesc. În ea se restaurează lumina originară a creației reînnoite în Lumina veșnică a Treimii: „Cel ce ai răsărit lumina și ai luminat zorile și ai arătat ziua, slavă Ție! Ο ανατείλας τό φώς, καί φωτίσας τόν όρθρον, καί δείξας τήν ημέραν, δόξα σοι“ . De aceea, sărbătoarea Întâmpinării Domnului este numit praznic „al luminii celei neînserate – τό ανέσπερον φώς“ .
Lumea devine cer prin intrarea lui Hristos în ea, vădindu-și vocația de lumină în omul îndumnezeit: „Dumnezeu Cel ce S-a sălășluit în pântecele Fecioarei, stă astăzi în brațele lui Simeon, ca pe un scaun de foc“ .
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne învață teologia prunciei dumnezeiești, adică a smereniei și iubirii neinteresate. Pruncul este icoana smereniei dăruitoare, a dependenței totale, a fragilității feciorelnice și a iubirii integrale. Rațiunea de a fi a pruncului este aceea de a răspândi iubire și frumusețe. Dumnezeu Își asumă condiția de prunc pentru a arăta infinitatea iubirii Sale dăruitoare și smerenia Sa atotputernică: „Prunc Te-ai făcut pentru mine Cel ce ești vechi de zile; curățirii Legii Te împărtășești, Precuratule Dumnezeu, ca să îmi încredințezi mie trupul cel din Fecioară - Νηπιάζει δι' εμέ, ο Παλαιός τών ημερών, καθαρσίων κοινωνεί, ό καθαρώτατος Θεός, ίνα τήν σάρκα πιστώση μου, τήν εκ Παρθένου“ . Pruncia „Celui vechi de zile“ se vădește astfel înțelpciunea infinită și nevinovăția smerită a lui Dumnezeu în care evidențele sunt ascunse de iubire. Sf. Efrem Sirul Îl numește pe Pruncul Iisus „pruncul tăcut, dar în Care sunt ascunse toate cuvintele lumii“.
Prin trecrea Sa prin toate vârstele umane, Hristos Cel vechi de zile – Ο παλαιός ημερών umple de Dumnezeire rațiunile acestora și dăruiește sens veșnic tuturor oamenilor, integrându-i pe toți în iconomia iubirii Sale. Viața lui Hristos este așadar sfințirea definitivă a vieții umane și a timpului în care omul se apropie de Dumnezeu:
„(Hristos n.n.) nu avea decât treizeci de ani când a venit la Botez, El avea vârsta perfectă a unui învățător (…). Fiind deci învățător, El avea deja vârsta unui învățător. El nu a respins, nici nu a depășit condiția umană, ci el a sfințit toate vârstele prin asemănarea pe care noi o avem cu el“ . El devine tuturor toate și sfințește timpul transfigurându-l din măsură a morții în resort al nemuririi: „Căci într-adevăr El a venit ca toți oamenii să fie mântuiți prin El – toți oamenii spun eu care prin El renasc în Dumnezeu: nou-născuți, copii, adolescenți, tineri, oameni în vârstă“ . Această sanctificare a timpului prin trecerea lui Hristos prin fiecare vârstă se desăvârșește în moartea și Învierea Lui din morți. Hristos Cel înviat este prototipul și paradigma nemuririi eshatologice și El cuprinde deodată, simultat și întregitor toate vârstele umanității și este destinul lor dumnezeiesc în veșnicie: „În final, El s-a pogorât până la moarte pentru a fi Întâiul născut dintre morți, pentru a avea primatul tuturor, Începătorul (Principiul) vieții, anterior tuturor oamenilor și precedent a toate“ .
Praznicul Întâmpinării deschide înțelegerea unor taine adânci ale lui Dumnezeu, în care El integrează fecioria ca fidelitate și lumină interioară unitivă în taina Nașterii Sale din Tatăl mai înainte de veci. Fecioria Maicii Domnului este așadar o metaforă mistică a eternității, ca neschimbare și nestricare a firii și ca nemurirea a iubirii: „Hristos S-a născut din Fecioară fără întinăciune, precum din Tatăl fără curgere de timp este Fiu mai înainte de luceafăr, Care a izbăvit pe Adam – Ρύπου δίχα Χριστός, γεννάται εκ Παρθένου, ως εκ Πατρός αρρεύστως, Υιός πρό Εωσφόρου, ό τόν Αδάμ λυτρούμενος“ . Timpul este trecător și fragil, dar lumina personală care se deschide în timp și perseverează în iubire rămâne veșnic în memoria umanității unite cu Cel netrecător.
Rațiunile simetrice ale universului sunt așadar icoana iubirii eterne a Treimii și fiecare fenomen al acestei lumi este semnificant în ordinea acestei iubiri împărtășite oamenilor: „Să se deschidă astăzi porțile cerului, că luând început sub ani Cuvântul Tatălui Cel fără de început, nedespărțindu-se de a Sa Dumnezeire, ca un prunc la patruzeci de zile este adus de bunăvoie în Tempul Legii, de Fecioara Maică și pe acesta în brațe îl primește bătrânul, strigând: liberează pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta, Cel ce ai venit în lume să mântuiești neamul omenesc, Doamne, slavă Ție!“ .
Efectivitatea antropologică a îmbrățișării lui Dumnezeu este evidentă în rugăciunea dreptului Simeon. Întâlnirea de taină cu Dumnezeu Cel întrupat definitivează și plinește toate așteptările istoriei, iar viața muritoare a omului primește semnul nemuririi și se înalță de la cele pământești la viața cerească în har. Acesta este sensul afirmației lui Dumnezeu din Vechiul Testament: „Nu poate vedea cineva fața Mea și să fie viu“ (Ieșirea 33, 20). Vederea și atingerea lui Dumnezeu este o moarte mistică pentru rațiunile false ale empiriei și ale vanității umane și o naștere din nou în lumina prezenței lui Dumnezeu: „Drept aceea, liberează pe robul Tău din legăturile acestui trup, la viața cea neîmbătrânitoare, minunată și fără de sfârșit – πρός τήν αγήρω καί θαυμασίαν άληκτον ζωήν, Cel ce dai lumii mare milă“ . Acesta este și sensul vieții monastice și a celei creștine în general, ca mortificare progresivă a grijilor lumești și înviere în lumina iubirii lui Hristos Cel înviat.
Eliberarea de legăturile trupului pe care o primește Simeon este o profeției a Învierii care este eliberarea supremă și definitivă a întregii umanități de legăturile morții și un zbor către înălțimile cerești ale bunătății și vieții veșnice: „Veselește-te și tu bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe Liberatorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea“ .
Întâlnirea de taină a omului cu Dumnezeu se săvârșește într-o continuitate de sens cu întreaga istorie a poporului ales: „Astăzi Simeon bătrânul intră în Templu, bucurându-se cu duhul, ca să primească în brațe pe Cel ce a dat legea lui Moise, și este Plinitorul Legii. Dar acela prin întuneric și prin glas nearătat și cu fața acoperită s-a învrednicit a fi văzător de Dumnezeu și inimile cele necredincioase ale evreilor le-a defăimat. Iar acesta pe Cuvântul Tatălui cel mai înainte de veci întrupat L-a purtat și a descoperit lumina neamurilor: Crucea adică și Învierea“ .
Bucuria tainică a firii pentru nașterea lui Hristos este astfel întregită de bucuria consacrării umanității Sale lui Dumnezeu prin aducerea la Templu: „Împodobește-ți cămara ta Sioane și primește pe Împăratul Hristos; închină-te Mariei, ușii celei cerești, că aceasta scaun de heruvimi s-a arătat; aceasta poartă pe Împăratul slavei: Nor de lumină este Fecioara, purtând cu trup pe Fiul Cel mai înainte de luceafăr; pe care primindu-L Simeon în brațele sale, L-a propovăduit popoarelor a fi stăpân al vieții și al morții și Mântuitor al lumii - Κατακόσμησον τόν νυμφώνά σου Σιών, καί υπόδεξαι τόν Βασιλέα Χριστόν, άσπασαι τήν Μαριάμ, τήν επουράνιον πύλην, αύτη γάρ θρόνος Χερουβικός ανεδείχθη, αύτη βαστάζει τόν Βασιλέα τής δόξης, νεφέλη φωτός υπάρχει η Παρθένος, φέρουσα εν σαρκί Υιόν πρό Εωσφόρου, όν λαβών Συμεών εν αγκάλαις αυτού εκήρυξε λαοίς, Δεσπότην αυτόν είναι, ζωής καί τού θανάτου, καί Σωτήρα τού κόσμου“ . Metafora cămării de nuntă apare și în alte imne ale Întâmpinării Domnului și este o evidență patristică și mistică a acestei sărbători (a se vedea afirmația Sf. Chiril al Ierusalimului: „Astăzi Mirele ceresc împreună cu Mama lui Dumnezeu, se întoarce în Cămara Sa de nuntă, fiind întâmpinat în Templu“ ).
Simbolistica dăruirii de sine și a darurilor către Biserică este văzută ca o tipologie mistică a desfășurării iconomiei lui Dumnezeu în Hristos: „O pereche de turturele adică neprihănita Biserică și poporul cel nou, cel ales din păgâni“ . Sf. Andrei Criteanul descoperă legătura tainică dintre consacrarea lui Iisus la Templu și Jertfa Sa pe Cruce în cuvintele dreptului Simeon către Născătoarea de Dumnezeu: „Iar Simeon primind sfârșitul făgăduinței făcute lui, binecuvântând pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, semnele pătimirii Sale mai înainte le-a spus“ .
Dimensiunea mariologică a acestei sărbători este ilustrată și de mulțimea de profeții care se referă la Maica Domnului inserate în textele liturgice, care vorbesc despre devoțiunea acesteia către Fiul ei dumnezeiesc: „Pomeni-voi numele Tău întru tot neamul și neamul - Μνησθήσομαι τού ονόματός σου εν πάση γενεά καί γενεά“ . Pomenirea este așadar icoana înveșnicirii ființei umane prin rugăciune.
Măreția unirii lui Dumnezeu, „Pricinuitorul ființei tuturor – τόν αίτιον τού είναι τά πάντα“ cu oamenii se arată în firea de prunc a lui Hristos care însumează mântuitor divinitatea și umanitatea, atotputernicia și smerenia, stricăciunea cu nemurirea: „Firea ce se trage din pământ care iarăși se întoarce într-însul a arătat-o Ziditorul asemenea Dumnezeirii, făcându-Se ca un prunc fără schimbare“ .
Cântarea numită în popor „Legănușul“ care este de fapt Cântarea a noua (de la Utrenie) a Sărbătorii „Întâmpinarea Domnului“ este cântecul de leagăn pe care Biserica îl cântă lui Dumnezeu. Aceasta este și explicația faptului că în unele Biserici, în timpul cântării, se leagănă candelabrele Bisericii. Profunzimea teologică a acestui imn este dublată de o atmosferă de rugăciune pacifică și înnoitoare în care făptura dobândește ceva din blândețea fără prihană a Pruncului dumnezeiesc: „În mâini ține Simeon bătrânul, îmbrățișat, pe al Legii făcător și Stăpânul tuturor“ . Maica Domnului este „Cleștele cel tăinuitor“ care a luat pe Cărbunele Hristos din viziunea profetică a lui Isaia.
Bătrânețea dreptului Simeon este o icoană antitetică a tinereții sale spirituale, ca maturitate entuziastă și responsabilitate tainică: „Tânăr fiind cu duhul, dar bătrân cu trupul, dreptule Simeon, ai fost înștiințat că nu vei vedea moartea până ce vei vedea Prunc tânăr pe Făcătorul Cel mai înainte de veci“ . Din această perspectivă, bătrânețea și tinerețea se unesc în sufletul de prunc necesar creștinului: „De nu vă veți întoarce și veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3). Vederea lui Dumnezeu este deci o realitate a senectuții în înțelepciune, dublată de o pruncie a inimii care primește nevinovat și dăruiește dezinteresat iubire celorlalți.
Pruncia lui Dumnezeu pentru noi este așadar izvorul nemuririi și al vieții de veci care izvorăște din Treimea Cea veșnică: „Vistierule al veacurilor, Viața tuturor, prunc făcându-Te pentru mine sub lege Te-ai supus – Θησαυρέ τών αιώνων, η ζωή τών απάντων, δι' εμέ νηπιάσας, υπό νόμον εγένου“ .
Credința definește o temporalitate inversă în care curgerea anilor în smerenie și neprihănire devine priveghere continuă către pruncia dumnezeiască a lui Iisus: „Învechitu-te-ai întru bătrânețe, dar întru credință ai întinerit, vrând dreptule Simeon să vezi Prunc pe Cel desăvârșit Care a înnoit lumea cea învechită prin asuprirea luptătorului celui vechi“ .
Întâmpinarea Domnului este sărbătoarea îmbrățișării lui Dumnezeu de către umanitate, iar harul Pruncului dumnezeiesc se răspândește prin mesagerul Simeon care primește dezlegarea de această viață, tuturor celor din iad care așteaptă lumina Învierii: „Ridicându-te plin de ape dumnezeiești, ai venit la cei ascunși în întunericul iadului și văzându-te cei ce erau încătușați acolo, dreptule Simeon, de dumnezeiască răcorire s-au umplut Ναμάτων σε, πεπλησμένον τών θείων απάραντα, καί πρός Άδου, τούς κευθμώνας χωρήσαντα βλέψαντες, οι εκεί δεσμώται, Συμεών θείας δρόσου επλήσθησαν“ . Lacrimile așteptării de Dumnezeu devin icoane baptismale pentru omul care îl are pe Dumnezeu în inima sa: acestea devin ape dumnezeiești și baptismale ale înnoirii personale.
De asemenea, Întâmpinarea Domnului este o sărbătoare a prunciei spirituale ca neprihănire văzătoare de Dumnezeu și temei al asemănării noastre cu Dumnezeu: „Cel preadeplin nedeșertând precuratul sân al Tatălui Celui ce L-a născut, în sânurile tale Curată ca un prunc a șezut, gătind preacurată sfințită ședere cu adevărat celor cu care a voit a se asemăna“ .

Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati