De o săptămână am intrat în perioada anului bisericesc numită Triod, care cuprinde Postul Mare, dar şi cele trei săptămâni de dinaintea acestui interval. Foarte concis, Triodul este „sala de forţă” care-l ajută pe creştin să întâmpine Învierea Domnului „în bună formă”.

Mai sunt, aşadar, două săptămâni până la începerea Postului Mare. Ce va aduce nou această perioadă pregătitoare a sărbătorii Învierii Domnului? Iarăşi vom posti, iarăşi vom merge la biserică pentru acele binecunoscute slujbe, iarăşi vom fi mai preocupaţi de ceea ce gândim, vorbim, făptuim, iarăşi ne vom aduce aminte că spovedania şi împărtăşania nu mai pot fi amânate ş.a.m.d.. Dar totuşi, ce va fi nou?

Întrebarea e una serioasă pentru noi, care trăim într-o epocă a „revelaţiei” perpetue, care aflăm neîncetat de apariţia unor produse noi, a unor emisiuni inedite de televiziune, a unor cărţi recent apărute, a unor mode de ultimă oră etc.. Trebuie să ştim de ce un lucru pe care l-am făcut anul trecut (sau în alți ani) mai merită repetat.

Trebuie să fim pragmatici, utilitarişti chiar, şi să ne gândim mai bine la „ce ne iese” de pe urma acestui efort.

Aşa pusă problema, răspunsul trebuie să fie pe măsură. Să vedem, dar, cum argumentăm postul, în paradigmă …consumistă.

Din capul locului, să fim bine înţeleşi: postul, în sine, nu este o ispravă care să merite elogii. Spun părinţii filocalici că postul e ceea ce este rindeaua pentru dulgher: o unealtă. Sau, într-o reformulare actuală, ceea ce este ultima versiune de Photoshop pentru un editor de imagine. Un meseriaş serios nu se laudă cu unealta, ci cu produsul.

Cât despre obiceiul Bisericii de a propune, anual, lucruri ce par a fi repetate ciclic, trebuie spus că nu e vorba decât de o aparentă lipsă de creativitate, pentru că nu avem de-a face cu un „mers” în cerc, ci în spirală. Cei care au experienţa asumării pedagogiei bisericeşti au simţit paradoxul Postului Mare în inimile lor: postesc la fel, dar simt cu totul altceva; pornesc, an de an, pe acelaşi drum, dar „peisajul” e cu totul diferit.

În Postul Mare suntem îndemnaţi, mai mult decât în restul anului, la o nouă formă de „consumism”, unul …ascetic: mai mult duh şi mai puţină materie. În acest îndemn, nu e vreo formă de dispreţuire a materialităţii, dimpotrivă. E vorba doar de un exerciţiu de verificare a libertăţii sufletului, a relației lui cu materia, cu efemeritatea.

În definitiv, şi consumismul materialist şi „consumismul duhovnicesc” urmăresc acelaşi lucru: bucuria. Numai că frivolul consum de lucruri, de mâncăruri, de televiziune ori alte lucruri prea puţin ziditoare pleacă de la părerea că raţiunea trebuie să fie sclava patimilor – după cum spunea filosoful David Hume, cu vreo două secole în urmă -, iar filosofia abţinerii porneşte de la convingerea că tocmai lupta cu patimile eliberează omul adevărat.

Jeremy Bentham (1748-1832), un filosof englez ce a dezvoltat gândirea utilitaristă, credea că viaţa omului nu e nimic altceva decât experimentare de senzaţii. La prima vedere, am fi tentaţi să-i dăm dreptate, dar nu cumva îl contrazicem pe Sfântul Antonie cel Mare (251-356) care spunea că: „Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi cu plăcere nu mănâncă cel ce n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat”? Răspunsul este de la sine înțeles.

Şi iată că avem un răspuns pragmatic la întrebarea de ce postim? Postim ca să simţim libertatea alegerii. Postim ca să simţim că suntem oameni cu trup şi suflet. Postim ca să înţelegem că nu suntem „găuri negre” consumatoare de materie, ci „sori” ce emană lumină spirituală. Postim ca să simţim lumina celorlalţi. Postim ca să simţim cum Hristos creşte în noi. Postim ca să simţim cum ne umplem de Duhul Sfânt. Postim ca să (re)devenim simţitori.

Închei cu „sloganul” absolut al „consumismului duhovnicesc”: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 18).