Suntem pe calea spre Ierusalim. Din loc în loc ne adăpostim în rugăciune ca într-o Betanie de ajutor. Călători flămânzi prindem un coltuc de gând și-l înmuiem în apa vie a încrederii în Hristos. Cum altfel am putea scăpa de foamea teribilă care ne macină sufletul? Poate că e momentul să fim mai atenți la cuvintele din care ne construim vocabularul. Gândul obosește primul. Ne lasă o rană de încredere în noi și Dumnezeu. A te ruga e mai degrabă un exercițiu de recunoaștere a încrederii pe care Dumnezeu o are în tine. Des ne încruntăm amintirilor. Simțim că ne-au hăcuit din suflet și uităm că tot acolo, în desaga de vise aspre, ne stă și încrederea pe care Hristos ne-a strecurat-o în viață. 

Azi am făcut un exercițiu de memorie cum rar mi s-a întâmplat. Tata a devenit orfan la 5 anișori într-un loc de pe malul Prahovei. Tatăl i s-a stins pe când tăia iarba, obosit și bolnav, cu el alături. A păstrat toată viața mirosul de iarbă tăiată legat de plecarea tatălui său. Azi am văzut grădina în care s-a stins bunicul. Am identificat școala la care a mers când avea vreo patru ani pentru că nu voia să se rupă de fratele său mai mare. Și din care păstra ca dulce amintire o iconiță primită pentru că învăța cuminte la religie. Am găsit biserica din Capul Câmpului în care și-a prohodit tatăl și în care, mult peste ani, i-am prohodit unchiul. Însoțirea cea mai de preț pe care am făcut-o tatei. Am văzut locul în care s-au așezat odihnei ai lui care sunt și ai mei. Am privit îndelung la icoana Sfântului Nicolae din biserica parohială pe care el o socotea fără egal. Care-i mângâiase greul unei copilării de copil sărac, mereu aciuit altarului drept cea mai de preț așezare în odihnă. Nimic din bucuria aceea tata nu a pierdut la vremea maturizării. Nici un cuvânt de supărare la adresa lui Dumnezeu pentru durerea lipsei de tată, pentru faptul că la nouă ani muncea ținându-și familia deloc mică și sărăcită brusc și definitiv. Am încercat să înțeleg. Ce l-a făcut atât de special în ochii mamei, ai mei și ai surorii mele. Și mi-am adus aminte de o plimbare a noastră în livada unchiului său în care îmi povestea că pentru el a fi cuminte înseamnă până în clipa aceea – și așa a fost până în clipa morții – să îți iubești tatăl. Nu era o aluzie la vreun comportament al meu, ci pur și simplu explicația cumințeniei lui. Nu voia și nu cerea nimic, nu lupta inutil cu nimeni și niciodată nu l-am descoperit frustrat de vreo pierdere. Chiar dacă va fi avut și el durerile sale. 

Abia acum îl înțeleg. A-i mulțumi Tatălui înseamnă a te așeza în cumințenie și liniște. A-i respecta voia și a nu te înfrunta cu nevolnicii care chiar cred că le știu și pot pe toate. Am șoptit astăzi peste apele Prahovei copilăriei sale și peste lacrimile din ochi: acum te înțeleg! A iubi înseamnă a nu rușina pe cei care îți pun încrederea în tine. 

Ca o lecție continuă a postirii ni se dă cumințirea aceasta. Nu doar a afectelor, ci și a defectelor noastre. Vecernia de miercuri seara, a zilei de Joi în a doua săptămână a Postului, consemnează cuvinte de mângâiere ăstui gând: „Postul cel duhovnicesc, primindu-l fraților, cu limba să nu grăiți cele înșelătoare, nici să puneți împiedicare fratelui spre sminteală; ci cu pocăință luminându-ne făclia sufletului, cu lacrimi să strigăm lui Hristos: Iartă-ne greșelile noastre, ca un iubitor de oameni” (Stihira, glas 1, Vecernie). Intuiția imnografului este luminoasă. Ce ne spune este că nu cu lingușiri ale păcatului ori false încurajări ale păcătosului vindecăm sufletele noaste. Că unde nu e pocăință nici îndreptare nu este și că a ne pocăi începe din conjugarea duhovnicească a verbului a ne cuminți.

Personal cred că una dintre marile risipe ce a străvezit sufletul omului modern este ruperea de cumințenie. Rănirea de ea. Dezlipirea de pe inimă a luminii care ține de exercițiul cumințirii. Adică a venirii în firea cu minte a celui ce-și pierde – undeva, cândva, cumva – rațiunea de a fi om. Pierderea societății de azi este rana ca de nebunie a nerespectării cumințeniei ca valoare, rana de superficialitate nătângă prin care cositorim un diamant de preț. De la îmbrăcăminte la cultura rostirilor, de la lipsa de respect față de intimitatea celuilalt la agresarea lui cu insistențe inutile, de la cultura dialogului la amputarea acestuia suntem în plin vertij al mizeriei care anulează bucuria cumințeniei. 

Pe vremea când generația mea credea în profesori și saluta respectuos oamenii pe stradă se spunea mamelor noastre că suntem copii cuminți. Dar nu era meritul nostru, ci al părinților noștri, cuminți, discreți și fericiți să ne aibă. Poate de aici trebuie să reînvățăm postirea: din refuzul obrăzniciei și mediocrității. Din întoarcerea noastră în dragostea cuminte a părinților a căror ultimă sărutare pe frunte se încheia cu: Și mâine să fii cuminte la școală... Semn de nădejde și dăruire de curaj sufletelor noastre.

Astăzi am înțeles dorul tatei după tatăl lui. Pentru că m-a cucerit dorul acesta întru totul. Așezat în locul unde l-am văzut rugându-se în locașul prunciei sale dintâi mi-am adus aminte de marea fericire de a fi fiul unui tată căruia îi pasă. Nu e altfel Dumnezeu!