Să nu credeți că suntem prima generație prinsă în menghina războaielor la vremea postirii. Dacă privim nu foarte departe, în generația bunicilor celor ce așteptăm să ne împlinim, la vremea potrivită, bunicia, știm de la acești oameni stinși acum de ceva ani, că războiul înseamnă foame și postire voluntară deopotrivă. Că efortul supraviețuirii înseamnă deseori renunțarea la binele aparent pentru binele permanent care vindecă, vindecă durerea și întristarea. Sunt momente în viața unei familii ori comunități în care frământarea de a fi bine oamenilor din viața ta este asemenea unei postiri. Dăruiești totul pentru ca celor dragi să le fie bine, să le fie binele minimal trăirii bucuriei de a fi. Un text din Triod, Stihiră a lui Teodor, mi-a bucurat inima în seara acesta, la vremea citirii Vecerniei: „Doamne, Crucea Ta cea făcătoare de viață o lăudăm. Că acesta a înflorit viață în lume, moartea omorând; care și acum spre rugăciune o aducem Ție. Întărește-ne pe noi, care postim întru aceste sfinte zile, și ne dăruiește tărie asupra patimilor și semn de pace, pentru mulțimea milei tale, Iubitorule de oameni”. Constatăm, astfel, că aducerea aminte de Cruce vindecă de moarte cugetul nostru și că oricât de „zbătută” în laturile morții ca în laturile unei mori de apă în tulburarea râului, oricât de tulburată ne-ar fi vremea de a cum tot în Cruce își află sufletul nostru odihna. 

Desigur că, pentru omul modern, a gândi despre Cruce drept făcătoare de viață este aproape imposibil. Când ai în jur toată tehnica medicală posibilă și toate mijloacele tehnice să reziști dinaintea morții, cum ar fi tocmai ea, unealta lepădării în moarte spre iad a Mântuitorului, semn de biruință? Tocmai aici e paradoxul Crucii care își restaurează în Hristos adâncul de înțelegere. Postirea se vădește legată de Cruce. Postim să trăim și să asumăm Crucea. Să o vedem, dintâi, pentru a nu încurca idolatrizarea crucilor de vorbe cu Crucea-logos care vindecă, care asumă și transfigurează. Ne este pusă dinainte Crucea ca axă a lumii recreate (axis mundi) dar și ca lume, miez de lume ce-și vindecă iadul ce o subjugase. Nu. Postirea nu este doar un fapt fenomenologic, de suprafață, ci o înfigere a Crucii în măruntaiele iadului, în vintrea înfierbântată a morții. Așa se naște postirea ca un semn de pace. Oricât aș căuta o iconologie a acestei păci născute din Cruce, nu pot să aduc mai la îndemână adevărul decât aducându-mi aminte de Iona cel înghițit de chit. Trei zile. Semn precizat de Hristos Domnul care spune, cu subiect deschis și predicat lege, că semnul ce-l vor primi Ucenicii Săi va fi „semnul lui Iona”. Ieșit la lumină după trei zile de pântece hrăpăreț la fericirea lui. Acolo în pântecele chitului – moarte, când totul pare pierdut, Iona refuză să mai întreprindă ceva. Se așază dinaintea lui Dumnezeu ca un fiu dinaintea tatălui, cerând o plecare în tihnă. Sau cum rostim noi astăzi: „sfântă, în pace și fără de păcat...”. Lepădat de propriile soluții ce-i zdrobeau liniștea, Iona primește harul învierii și devine semnul Învierii lui Mesia, Dumnezeu-Omul. 

Pacea care vine din încredințarea că Dumnezeu este soluția la impasul meu și al tău și al nostru. Crucea lui pare a fi cheia înțelegerii puterii Sale care vindecă de întuneric sufletul și lumea. Lumina Lui izvorăște din Crucea Golgotei vindecând de oboseala tainicei frici de moarte sufletele noastre. Crucea ca o coastă din care izvorăște sânge și apă. Ea, Crucea, deopotrivă semnul morții și al Euharistiei deopotrivă. Crucea, semnul prin care se vindecă batjocura și se descoperă împlinirea dumnezeiască a păcii.

Trăim cu nodul în gât. Ca o alergare dintr-un colț în altul a lumii sufocate de rău. Lumea în care noi trăim sub presiunea igienizării mediului pentru ca să rămână mai mult timp o lume respirabilă este topită sub valul de căldură al bombelor și zborurilor de avioane. Fariseu până în capăt, omul modern vorbește despre pace provocând războiul. Și războirea. Și reaua voire, deopotrivă. Nu vă arătați surprinși că nu este cazul. Simțim toți pe buze gustul lăcomiei de sânge angrenat în zdrobirea lumii. Ne mărturisim că nu vom da sărutare ca Iuda – care nu aduce simplă trădare ci deicid – dar nu asumăm luciditatea de jertfă a lui Iona. Nu pentru că este greu, ci pentru că noi credem că trăirea și traiul nostru sunt mai importante decât pacea. 

Să postim pentru pace. Cum să-i spui asta fratelui tău, omul modern, omul care acceptă mai degrabă falsitatea decât verticalitatea adevărului? Poate doar îndemnându-l să vadă ușurătatea în care se zdrobesc vieți de semen fără motiv ori din motivul de iad că uneori e nevoie de „pierderi colaterale” pentru a fi bine cât mai multor oameni cu interese pământești. Pacea pe care o aduce Crucea în viețile noastre e o pace muncită, privegheată, fundamentată pe forța prin care iadul s-a zdrobit. Să luăm aminte împreună. La vremea de acum a posti înseamnă a aduce pacea, a asuma pacea și a o transfera către rănile conflictului. Așezați în genunchi singurul dușman care ajunge la noi suntem noi înșine. Să postim prin Cruce spre pace. Jertfind gândurile pentru a primi întărire semnul lui Ioana.