Când străbați Țara, n-ai cum să nu vezi tristețea oboselii de pe chipul oamenilor. Uneori de greu. Alteori de prea multă, prea multă încordare în tensiunea zilei și neodihna nopții. Uneori mă tem că îl pierdem din dragostea noastră pe Dumnezeu și asta ne face extrem de vulnerabili întristării. Că ne lipsește Bucuria și Izvorul Bucuriei de-odată. Poate că oboseala noastră vine din aceea că mimăm, real mimăm, bucuriile mărunte. Cotidiene. Și că așteptăm mereu să se întâmple ceva cu totul ieșit din comun pentru a ne bucura de ceea ce se petrece deja în viața noastră și e fundamentat pe Binele care este Hristos. Alteori, mă gândesc că nu vedem diferența dintre fericirea propusă de Mântuitorul și aglutinarea fericirilor din exercițiul comercial al vieții. Nu e totul să ai, ci să înțelegi de unde și cui datorezi ceea ce ai. Și când ți se pare că ai împlinit măsura plinirii, să rămâi un dăruitor. Dar nu cred că se gândesc prea mulți din întristații pe care-i văd chiar atât de profund. 

Astăzi am cunoscut un băiețel „măreț”. Ne-a însoțit în filmarea de la Monumentul lui Aurel Vlaicu, la Bănești. Pe un vânt rece nu avea pe el decât tricoul și râdea fericit. A recunoscut sigla TVR și îmi spunea că se uită la emisiuni. Mă gândeam la ce emisiuni o fi privind mogâldeața asta ce sta să înghețe și l-am invitat să vadă cum filmăm. Era încântat. Părea că a depășit frigul din vânt și că i-am făcut ziua bună. Am împărțit câteva „cioturi” de biscuiți iar el, călăreț de bicicletă, ne-a povestit despre cele ale casei lui. Fără ură și fără să-i pese că era prima dată când ne vedea. Ne simțea prieteni. Și noi pe el. Intuiam drama din spatele zâmbetului dar nu am forțat nicio clipă să văd umbra din sufletul lui. Cât am filmat, a fost ochi și urechi. La final, a aplaudat ca la un spectacol. Și ne-a mulțumit că i-am dat voie să se bucure. Incredibil, mi-am zis, ca un copil să spună „mulțumesc că mi-ați dat voie să mă bucur”. N-am apucat să știm mai mult și să oferim mai mult. Sper să se uite când vom difuza episodul și să vadă că am hotărât să-l punem coleg de echipă cu noi. Unii operatori, sunetiști... El responsabilul cu zâmbetul. O să-i spunem „copilul cu bicicletă, responsabil cu lumina din ochi”. M-am bucurat să aflu că și ceilalți din echipa televiziunii a cărei „poză cu titlu” – siglă pare pompos, nu-i așa?! – o știe puștiul au povestit cu el. Și că din tristețea unui puști curajos am învățat toți să ne facem curaj să ne odihnim în zâmbetul prieteniei. 

Nu-i altfel cu Mântuitorul. Îl „amușinăm” cu problemele noastre ca și cum El e singur străin în lumea noastră care nu știe prin ce trece sufletul nostru. Când, în realitate, este singurul care ne cunoaște. Cu bune și rele. Care nu refuză să rămână lângă noi oricât de fierbinte ar fi frigul ce ne topește surâsul vieții. Suntem, parcă, un șir de prizonieri răniți ce își caută alinarea în căldura soarelui. De aici, oboselile noastre sufletești și încercănările noastre cu griji. Dacă am fi atenți am înțelege că Mântuitorul Hristos e lângă noi, cu noi, parte reală a surâsului nostru de supraviețuire. Cântarea Triodului ne spune așa marți seara, la Vecernia Miercurii (Stihirile lui Iosif, 1): „Pe Cruce Ți-ai întins, Hristoase, preacuratele tale mâini, adunând marginile. Pentru acesta strig Ție: Mintea mea cea risipită adun-o, fiind atrasă de poftă ca de o roabă, și părtaș Pătimirilor Tale mă arată, curățindu-mă cu totul prin înfrânare!”. Imaginea brațelor lui Hristos bătute în cuie pe brațele Crucii pentru a ne îmbrățișa „până la margini” este mai mult decât un adevăr. E unicul adevăr care ne menține tonusul înțelegerii lumii în care trăim. 

Trăim și vedem viața noastră zvârlită în mijlocul urgiilor. Ne-am temut de cele naturale ori supranaturale dar acum vedem cât de rău pot să își facă oamenii între ei. Ce părea că a rămas zvonul unui ecou de odinioară – amintirile de război ale bunicilor noștri – a devenit realitatea cruntă, dureroasă a veștilor ce ne îneacă zâmbetul. Ridicați fruntea și lipiți-o de brațele Crucii lui Hristos! Nu, nu e o figură de stil. Încercați să priviți prin Cruce realitatea de acum și nu făcând din știri măsura Crucii ci din Cruce măsura suferinței aproapelui de aproape și a celui de departe. Nu suntem mai multe omeniri. Dar în omenirea aceasta unică sunt adunate mai multe omenii. Priviți și înțelegeți că e nevoie de post nu de postări și de rugăciune nu de luări peste picior când e vorba de drama unor copii ori de neputința oamenilor mari de a discerne între dorința de rating și creșterea ratingului de omenie. Privesc cu teamă cum un război nenorocit ne-a luat ostatică bucuria și ne-a zdruncinat zdravăn morala socială de vreme ce „miștocărim” situația unor copii ce pot fi readuși acasă cu eforturi imense ori privim superficial – e departe, nu-i la noi, nu ne pasă direct – dramatica dispunere de forțe ale unei lumi sătule de bine și nesătule în rău. 

Hristos Domnul mereu cu brațele deschise în așteptarea noastră. E motivul de bucurie al celor care își lipesc fruntea de Cruce! Să luăm aminte! Să fim bucurie!