Sex și sexualitate

Familie

Sex și sexualitate

Din perspectivă eshatologică, sexualitatea trece dar sexele rămân.

Ar trebui să evităm o confuzie care se face în mod curent între sex şi sexualitate[1]. Sexul ţine de structura ontologică a omului. Dumnezeu a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27 ). Acest fapt are desigur nu numai implicaţii materiale ci şi profund spirituale, dacă avem în vedere pe Mântuitorul și Maica Domnului, în vreme ce sexualitatea, în înţelesul biologic care i se dă după căderea în păcat şi după îmbrăcarea „hainelor de piele” (cf. Facerea 3, 21), este doar o întrebuinţare derivată şi conjuncturală a sexului, necesară în prezenţa păcatului, dar nenecesară în absenţa lui.

Sexul există înaintea sexualităţii şi subzistă abolirii acesteia, marcând umanul în toată devenirea lui. Istoria sexualităţii nu este decât intervalul indefinit dintre sexul fără sexualitate al condiţiei originare, caracterizată prin castitatea „îngerească”, prin goliciunea cea fără de ruşine: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau”(Facerea 2, 25 )şi sexul fără sexualitate al Împărăţiei finale: „că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”(Matei 22, 30).

Moartea şi sexualitatea reprezintă „tovarăşii de drum” ai păcatului. Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55), nu mai este nici sexualitate (“... nici nu se însoară, nici nu se mărită...”).

Moartea ne este vrăjmaşul cel mare, ce va fi ultimul nimicit (cf. I Corinteni 15, 26), temeiul acestei nimiciri fiind pus de Hristos, Cel care „cu moartea pre moarte a călcat”.

Sexualitatea este un vrăjmaş mai puţin redutabil, ce poate fi înfrânt „din mers”. Castitatea desăvârşită a vieţii lui Iisus („Noul Adam”) şi a Maicii Domnului(„Noua Evă”) stă pildă şi chezăşie pentru această putinţă, experimentată din plin în asceza de tip monahal şi în realitatea lumesc-nelumească a sfinţeniei. Se aboleşte însă sexualitatea ca funcţie biologică, nu condiţia sexuală în sine. Nici înălţat la cer, Iisus, în omenitatea Lui, nu încetează de a fi bărbat, după cum, nici luată la cer, Maica Fecioară nu încetează să fie femeie – şi ca atare vor rămâne în veci. În starea monahală, fiecare persoană trăieşte castitatea în condiţia internă a sexului său. Iar la înviere, când tot sufletul îşi va recăpăta trupul aferent, fără de care omenitatea nu este deplină, trupurile acelea transfigurate nu vor înceta să fie structural ceea ce au fost, chiar dacă modificărilor calitative (cf. I Corinteni 15, 42-52) li s-ar putea adăuga, cum cred mulţi dintre Părinţi, şi anumite modificări morfologice.

De la Adam şi Eva până la sfârşitul veacurilor, ba şi în vecii vecilor, trăim, ne mântuim şi veşnicim fiecare ca bărbat sau ca femeie. Cuvântul apostolic de la Galateni3, 28, că în Hristos nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”, nu trebuie înţeles ca anulare sau desfiinţare a împărţirii în sexe (aceasta nu rezultă că atare din nici o spusă a lui Hristos şi din nici un alt loc biblic), ci ca transcendere a acestei împărţiri, adică – urmând celor spuse de Domnul Însuşi la Matei 22, 30 – ca abolire a regimului sexual implicat de cădere („însuratul”, „măritişul”, „cunoaşterea” trupească şi procreaţia biologică, „războiul sexelor”), redobândindu-se prin har „viaţa îngerească” şi unitatea ipostatică a firii noastre dintâi.

Aşadar, din perspectivă eschatologică, sexualitatea trece dar sexele rămân.

(pr. Matei Corugă)


[1]Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, editura IBMBOR, București, 1978, p.190-195.