El prevedea aspre sancţiuni pentru toţi cei care refuzau să sacrifice zeilor protectori ai imperiului, dizidenţa religioasă fiind identificată cu lipsa de loialitate faţă de guvernare, care conducea prin favor divin. Astfel, fără să se adreseze exclusiv creştinilor, această cerinţă a dat naştere unei persecuţii îndreptate îndeosebi împotriva acestora, datorită intransigenţei cerute de monoteismul credinţei pe care aceştia o trăiau. Cetăţenii imperiului trebuiau să obţină certificate care să ateste că sacrificaseră (libelli).

Lactanţiu: Căci, după foarte mulţi ani, a apărut ca să atace Biserica Decius, o creatură dezgustătoare. Căci cine altcineva, dacă nu un ticălos, ar putea persecuta dreptatea? Şi, ca şi cum pentru aceasta ar fi fost ridicat pe culmile puterii, a început numaidecât să se dezlănţuie cu turbare împotriva lui Dumnezeu ca apoi, imediat, să se prăbuşească (Despre moartea persecutorilor 4, 1-2 trad. C. Bejan, Iaşi, 2011, 51).

Ca urmare a aplicării acestui edict, creştinii s-au împărţit între martiri şi mărturisitori, de o parte, şi lapsi, adică cei care au căzut sau au cedat, de cealaltă parte. Lapsi au putut fi la rândul lor grupaţi în funcţie de gradul renunţării la credinţă în: sacrificati, cei care au adus jertfă animală, thurificati, cei care arseseră jertfă vegetală în faţa statuilor zeilor sau a împăratului, şi libelattici, cei care reuşiseră, prin relaţii sau plată, să obţină certificatul necesar, fără să sacrifice. În chip fundamental, Biserica a trebuit să dezbată şi să hotărască modul în care cei căzuţi putea fi primiţi înapoi în sânul ei, în cazul în care doreau:

Sf. Ciprian: (…) Un număr mare de episcopi, pe care ne-au păzit întregi şi teferi credinţa noastră şi ocrotirea Domnului, ne-am reunit şi am judecat cu o serioasă cumpănire, după ce timp îndelungat s-au cercetat Scripturile în amândouă privinţele, pentru ca, pe de o parte, să nu fie tăgăduită cu desăvârşire celor căzuţi nădejdea comuniunii şi iertării, încât să se piardă şi mai mult în deznădejdea lor şi, pentru că Biserica le este închisă, să trăiască în chip păgân, urmând viaţa lumească, iar pe de alta, nici să nu fie slăbită asprimea Evangheliei, încât să se îmbulzească cu îndrăzneală spre comuniune, ci să dureze îndelung pocăirea şi să se ceară cu lacrimi milostenia Tatălui şi să se cerceteze pricinile şi dorinţele şi nevoile fiecăruia în parte (Scrisori, ep. 55, 6.1 trad. I. Diaconescu şi O. Pop., Bucureşti, 2011, 199).

Eusebiu al Cezareei (Dionisie al Alexandriei): „Aşadar, ei înşişi, sfinţii martiri de la noi, care sălăşluiesc împreună cu Hristos, domnesc împreună cu El, judecă împreună cu El şi dau pedepse împreună cu El, au ajuns să ocrotească şi ei pe unii dintre fraţii căzuţi, care urmau să fie pedepsiţi fiindcă jertfiseră idolilor. Văzând însă întoarcerea lor şi socotind că ele sunt îndestulătoare pentru Cel care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, i-au primit, i-au strâns şi i-au împreunat cu ei, făcându-i părtaşi la rugăciunile şi la ospeţele lor”(Ist. bis. 6, 42, 6 trad. Bodogae, PSB 13, 264).

Sursele oferă două versiuni diferite privind felul în care a murit Decius. Mărturia lui Lactanțiu, pe de o parte, se înscrie pe linia istoriografiei creștine care înțelege să vadă în moartea lipsită de glorie a lui Decius (prin menţionarea lipsei unui mormânt şi a abandonării trupului dezbrăcat drept hrană animalelor și păsărilor) semnul pedepsei divine pentru persecuția Bisericii (cf. Dexippus, frg. 22 (16) apud George Syncellus). Istoria bisericeascăa lui Eusebius înregistrează o mărturie singulară (în contextul relatărilor bazate pe epistolele lui Dionisie al Alexandriei), conform căreia Decius ar fi fost sugrumat împreună cu fiii săi (HE7, 1). Prin contrast, istoriciipăgâni, precum, de pildă,Aurelius Victor, preferă să-i atribuie o moarte (glorioasă) pe câmpul de luptă.

Lactanţiu: Căci pornind împotriva carpilor, care ocupaseră pe atunci Dacia şi Moesia şi, fiind înconjurat de îndată de barbari şi nimicit împreună cu o mare parte a armatei, nu a putut avea nici măcar onoarea unui mormânt, ci, abandonat fără haine, a fost lăsat, aşa cum se cuvenea unui duşman al lui Dumnezeu, drept hrană fiarelor şi păsărilor (Despre moartea persecutorilor 4, 3).

Aurelius Victor: Majoritatea vorbeşte de o moarte glorioasă a Deciilor: că, de fapt, fiul a căzut în luptă, avântându-se cu prea mult curaj, iar tatăl, atunci când soldaţii întristaţi rosteau multe vorbe de consolare la adresa împăratului, a spus în grabă că pierderea unui singur soldat îi pare un lucru neînsemnat. Aşa că, reîncepând lupta, el a căzut la fel ca fiul său, în timp ce se bătea cu îndârjire (Carte despre împăraţi 29, 5 trad. M. Paraschiv, Iaşi, 2006, 151).

*

Suplimentar:

Vezi Frend, The rise of Christianity, 318-324; Luce Pietri, „Les résistances: de la polémique païenne à la persécution de Dioclétien”, în Naissace d'une chrétienté (250-430), ed. Charles Pietri şi Luce Pietri, Histoire du christianisme des origines à nos jours  (Paris: Desclée, 1995), 156-166; Graeme Clarke, „Third-century Christianity”, în The Cambridge Ancient History, XII: The Crisis of Empire, A.D. 193-337, ed. Alan K. Bowman, Peter Garnsey, şi Averil Cameron, The Cambridge Ancient History  (Cambridge: Cambridge University Press, 2005), 625-635. Pentru lapsi, vezi şi W. H. C. Frend, „The Failure of the Persecutions in the Roman Empire”, Past & Present16 (1959): 15-16.

N.B. Pentru a nu încărca textul, trimiterile noastre pot fi mai puțin complete, în cazul titlurilor foarte cunoscute. Precizări sau alte referințe pot fi obținute la solicitarea cititorilor. Traducerile fără indicarea unui autor ne aparțin.