Când, trecând printr-un pustiu, întâlneşti un copac sau vreo altă plantă pe solul nisipos sau pietros, nu poate să nu ţi se facă milă de ea. Are o înfăţişare jalnică. Lipsa de substanţe hrănitoare din pământ şi din aer o vlăguieşte. Ea se usucă şi se ofileşte în mod vizibil şi, prin înfăţişarea ei, pare să-i spună desluşit fiecărui trecător: „Mi-e rău aici, ia-mă de aici şi sădeşte-mă în altă parte”.

Cu totul alte simţăminte trezeşte un copac care creşte lângă un curs de apă, într-un pământ umed şi roditor. Acesta este plin de viaţă şi, bucurându-se de toată îndestularea, prin toate părţile organismului său pare să cânte o cântare de mulţumire Semănătorului tuturor fiinţelor, pentru posibilitatea de a se adăpa din plin din sevele hrănitoare răspândite peste tot în jurul său.

Nu sunt oare adesea, fraţilor, şi suflete omeneşti aflate în aceste situaţii?! Da! Adesea şi ele mor de foame şi se chinuiesc, ca într-o temniţă fără aer, de lipsa a ceea ce le poate hrăni şi oferi mulţumire. Şi acest lucru este deseori în totală contradicţie cu aspectul vizibil de îndestulare ale acelor oameni! Creştinismul – sfânta noastră credinţă – sau Sfânta Biserică sunt menite chiar de Dumnezeu să fie locul de liniştire şi de hrănire împlinitoare a sufletelor omeneşti… Dar nu toată lumea se află în el, iar dintre cei ce se află, nu toţi se folosesc cum se cuvine de tot ce ne propune el. Şi aici se află multe suflete care se vlăguiesc şi se istovesc din simplul motiv al lipsei de cugetare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 196-197)