După multe încercări, se pare că primăvara se-ntoarce acasă. Vânturile ce odinioară oftau prelung pe la ferestre s-au potolit, adiind cu miros de verde crud. Privind în depărtări, vezi cum se cerne umbra ca de răsărit, iar câte o floare de lumină se întinde vie, strălucită, pe covorul moale al pământului săturat de omătul cam samavolnic anul acesta. Pe ici-colo zărești câte o pasăre din cele călătoare sosită prea devreme; parcă speriată de singurătate, își caută suratele ce au să vie. În apropierea poienii liniștii, Vovidenia, pârâul Slătiorul sare pe trepte cenușii de pietre șlefuite, împrăștiind lacrimi de fericire că s-a dezrobit din temnița gheții, unde până ieri stătuse prizonier. Acum, slobod ca un miel, tremurând de bucurie, se grăbește să-şi întâlnească fratele mai mare, Nemțișorul, care poartă din depărtări, de pe valea Icoanei, ape-nvolburate, grăbite să se îmbrățișeze cu cele ale Ozanei, odată frumos curgătoare, cu unda limpede, ca de cristal. În preajma smeritului schit al lavrei nemțene, lacul lui Daniil, pe malul căruia Sadoveanu poposea spre a călători cu mintea în depărtate veleaturi, se întinde solemn, așteptând razele soarelui să-i dezmorțească luciul. Codrul din apropiere, bătrân de zile, cu potecile încă umede, se visează potopit de verdeață și flori. Aburii singuratici, împresurându-l în zorii zilei, îi sporesc taina singurătății, iar mugurii pe ramuri plâng de fericire, ca într-o tremurare de suflet, născându-se din nou.

În această atmosferă senină, dătătoare de speranţă, sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, răscolit de harnice pluguri, ne pregătim și noi să înviem din moartea păcatului la viața plăcută în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paștilor. Am pornit într-o călătorie pe calea virtuților, presărată uneori cu ispite înghimpoase, alteori cu popasuri duhovnicești, aducătoare de pace și nădejde că primăvara duhovnicească se află aproape. Unul din răgazurile pline de frumuseţe și bucurie este cel din Duminica a treia a postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Potrivit rânduielilor de veacuri statornicite, ne vom închina Semnului Fiului Omului, cântând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. De ce această proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zilele”, urmând lui Hristos sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”. În general, îi numim pe călugări „purtători de cruce”, căci, de-a lungul întregii vieţi, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadențate de semnul Crucii. “Urcând pe Cruce, îmbrăcând Crucea, creştinul se înalţă mai presus de pământ şi de grijile lui”, spunea un părinte. El ajunge asemenea lui Hristos – mort pentru lume, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: “…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”.

Dar chemarea hristică nu se adresează doar monahilor, ci oricui s-a îmbrăcat cu Hristos, primind dumnezeiescul botez. De aceea, pocăinţa din postul ce-l petrecem nu înseamnă pur şi simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăşi Crucea a devenit simbolul făptuirii, al pocăinţei îndeosebi, al participării imperative a creştinului la Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos de care ne apropiem. Cinstirea Sfintei Cruci este așezată la mijlocul Postului Păresimilor ca să ne întărească pe toţi cu nădejdea biruinței asupra păcatului. Marele Răstignit a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască, sfărâmându-i încuietorile prin Cruce, îndemnându-ne pe fiecare din noi să-și zdrobească iadul lăuntric, cuibărit în taina ființei noastre, unde germinează şi se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăţia lui Dumnezeu, totuşi omul, prin patimi şi păcat, îşi creează o stare similară cu a iadului, fapt adeverit de o cântare bisericească: „măîngrozesc şi mă înfricoşează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâşnirea dinţilor; ci slăbeşte şi-mi lasă greşelile şi în starea cea dimpreună cu aleşii Tăi, Hristoase, rânduieşte-mă”. Cinstirea Sfântului Lemn în mijlocul postului constituie un îndemn al Sfintei noastre Biserici de a ne asuma Crucea Domnului, de a ne elibera din focul mistuitor al păcatului, căci altminteri nu vom culege roadele jertfei Mântuitorului. Numai ridicând Crucea Lui, prin lepădarea de omul vechi şi îmbrăcarea în cel nou, vom putea trăi o primăvară duhovnicească autentică. Pentru aceasta, însă, trebuie să ne răstignim duhovnicește împreună cu Hristos, biruindu-ne păcatele şi eliberându-ne de metehnele sufletului ori ale trupului care ne întunecă inima și rațiunea, târându-ne în urgia patimilor.

Folosim, cu precădere în post, noțiuni înfricoșătoare: „patimi”, „iad”, „suferință”, „lacrimi”. Să înțelegem oare că spiritualitatea Ortodoxă este una sumbră, dominată de tristețe? Sună anapoda, parcă. Iar dacă nu-i așa, atunci la ce folosesc toate acestea?

Răspunsul îl găsim iarăşi în învățăturile Sfinților Părinți, precum și în cărțile de cult: pocăinţa reprezintă asumarea de bunăvoie a Crucii şi răstignirea duhovnicească, împlinindu-se în învierea, înnoirea şi îndumnezeirea noastră. Aşadar Ortodoxia nu este doar căinţă, jale, lacrimi, ci şi Înviere. O Înviere ca rod al răstignirii duhovnicești. Deci pocăința în Ortodoxie anticipează învierea, bucuria. O cântare a Sfântului și Marelui Post zice așa: „Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci, să ne curăţim pe noi, fraţilor, de toată întinăciunea”.Vasăzică, noi ortodocșii nu despărțim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară ce există între taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm acum, la mijloc de post, cu nădejdea împărtășirii din lumina și bucuria pascală: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.