Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a săvârșit duminică, 1 decembrie, Sfânta Liturghie baptismală la Catedrala Episcopală din Huși, în cadrul căreia a încreștinat-o pe micuța Petra. Noul pui de creștin este a doua fiică a arhidiaconului Cosmin Vlăduț Mironescu, coordonatorul Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, și a soției sale, Adelina Florinela. Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Eduard Irimiea și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar. Răspunsurile liturgice au fost date de membrii Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre cultivarea perseverenței în a împlini binele: «Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!» (Luca 18, 39)

„Experienţa umană, afectată de păcat, ne confirmă faptul că noi recidivăm în rău cu mai multă ușurinţă decât reușim să perseverăm în bine. Chiar la nivelul vieţii noastre personale conștientizăm cât de greu ne desprindem de anumite patimi care ne locuiesc sufletul. Dezrădăcinarea acestora implică foarte multă muncă, foarte multă energie și, mai presus de toate, harul lui Dumnezeu, care hrănește consecvenţa în a ne descotorosi de acestea.

Orbul din Ierihon infirmă această constatare a faptului că noi, oamenii, avem tendinţa de a recidiva în rău, de a-l lăsa să vină în viaţa noastră și a-l cultiva cu întreaga noastră fiinţă. Orbul din Ierihon decide să persevereze în bine. Cu alte cuvinte – într-o exprimare mai plastică –, el s-a încăpăţânat, în ciuda faptului că cei din jur îi cereau să tacă, să se oprească și, cu și mai multă energie, Îi cerea lui Dumnezeu să-l izbăvească de acea infirmitate de care suferea, de lipsa vederii.

În urma acestei perseverenţe în bine, Dumnezeu-Omul îl răsplătește și îi dă vederea, de care s-a bucurat, dovadă că a decis să-L urmeze pe Binefăcătorul său – așa cum procedăm și noi.

Când cineva are un rol existenţial în viaţa noastră, de o importanţă cardinală – un om care ne pune pe traiectoria cea bună și dă sens vieţii noastre –, acea persoană rămâne, pentru noi, de referinţă, în traiectul nostru biografic. Nu putem să uităm acel om și îl vom urma, chiar dacă nu o facem la modul fizic, ci spiritual.  Omul acela rămâne definitiv în inima noastră. Îi suntem recunoscători și nu-l putem trăda niciodată, indiferent de vicisitudinile sau situaţiile complicate care pot surveni.

Orbul din Evanghelie, după ce a primit vederea, acest dar mare de la Dumnezeu, s-a gândit să-I fie recunoscător lui Dumnezeu-Omul, prin faptul că a decis să-L urmeze și – ceva foarte important – să-L slăvească pe Dumnezeu, adică inima lui să fie într-o permanentă stare de uimire și de recunoștinţă perpetuă, de rugăciune.

De fapt, rugăciunea ar trebui să exprime cel mai bine în viaţa noastră starea de uimire, de recunoștinţă și de multă mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne dăruiește.

Prin urmare, orbul din Ierihon răstoarnă, într-un fel, logica cu care suntem noi obișnuiţi, și anumite date ale experienţei umane afectate de păcat, și anume faptul că noi avem tendinţa de a recidiva în rău și de a nu persevera în bine.

Orbul din Ierihon decide să persevereze în bine, se încăpăţânează să săvârșească binele fără niciun fel de intermitenţe, în ciuda faptului că unii voiau să-i pună un căluș în gură și să-i spună: „Nu mai striga! Lasă-L pe Învăţătorul! Nu-L mai tulbura cu doleanţa ta!”. El n-a ţinut cont de acest lucru, pentru că și-a dorit atât de mult să fie vindecat.

Dumnezeu ne vrea, pe fiecare dintre noi, să perseverăm și să fim încăpăţânaţi în a săvârși binele.

Binele se statornicește în viaţa noastră cu multă trudă. Lucrurile banale, nesemnificative, vin în viaţa noastră și nu necesită efort. Cele care sunt de durată, consistente, frumoase, care dau autenticitate sufletului și vieţii noastre, presupun multă trudă și foarte multă jertfă, și se instalează cu multă încetineală, pentru că, odată așezate în viața noastră, acestea nu mai pleacă.

Lucrurile rele vin foarte repede, iar noi le facem să devină statornice, prin faptul că le cultivăm în viaţa noastră.

Să luăm aminte la orbul din Evanghelie, și să-I cerem lui Dumnezeu să avem capacitatea să perseverăm în bine. E așa de greu să rupem lanţul răutăţii și al recidivei cu orice patimă care este în viaţa noastră. Fiecare dintre noi știm ce luptă ducem cu viciile și cu cele pe care ne este greu să le acceptăm și de care ne este rușine.

Însă, prin harul lui Dumnezeu și prin perseverenţă zi de zi, vom reuși să să smulgem păcatele și patimile din viaţa noastră, și să răsturnăm această consecutivitate – să ajungem să perseverăm în bine fără intermitenţe, iar răul să fie cu foarte multe intermitenţe, aproape până la dispariţia din viaţa noastră.”