Sfânta Muceniță Hrisi

13 octombrie 1795

Această muceniță, fecioară și neprihănită mireasă a Împăratului Hristos Dumnezeu, Slato, al cărei nume, în limba noastră comună, se tălmăcește Hrisi[i], era dintr-o provincie a Bulgariei pe nume Moglen, dintr-un sat numit Slatena. După neam era săracă, de vreme ce tatăl ei era un om modest și neînsemnat în acea regiune, având, cu ea, în total, patru fiice, însă bogată sufletește și trupește – sufletește, prin credința fierbinte în Dumnezeu și prin feciorie, iar trupește, prin seninătatea și frumusețea chipului, datorită căreia s-a și învrednicit fericita de o mucenicie slăvită și curajoasă, deoarece unul din turcii din acele locuri, văzând-o atât de frumoasă, s-a aprins de poftă și căuta prilej să-și împlinească gândul lui necurat. Astfel, într-una din zile, când sfânta a ieșit afară cu alte femei ca să adune lemne, acel agarean și uneltitor asupra fecioriei sfintei, aflând de aceasta, a luat cu el și alți turci și au mers acolo și au răpit-o, aducând-o în casa lui. Și mai întâi a început să o amăgească cu multe promisiuni și făgăduieli, încercând să-i sucească mințile și să o aducă la credința lui, zicându-i că, dacă se va turci, el o va lua de nevastă. Apoi a amenințat-o cum că, dacă nu se va supune voii lui, o va pedepsi cumplit. Însă cea într-adevăr de aur și cu fapta și cu numele, auzind acestea, nicidecum nu s-a lăsat amăgită, ci, tainic chemând numele Domnului nostru Iisus Hristos într-ajutor, i-a zis cu mult curaj și vitejie:

– Eu în Hristosul meu cred și Lui mă închin și numai pe El Îl socotesc mire al meu, de Care nu mă voi lepăda în veci, chiar de m-ați pedepsi cu mii de chinuri, chiar de mi-ați tăia trupul bucățele.

Când au auzit aceia asemenea cuvinte, s-au gândit că, numai ei singuri, nu o vor putea convinge, și de aceea au apelat și la alte mijloace: știind dar că femeile sunt din fire mai iscusite decât bărbații să amăgească pe alții și mai ales pe cele de o fire cu ele, au predat-o pe sfântă femeilor lor, poruncindu-le să facă tot posibilul și să recurgă la orice mijloace ca să o convingă. Luând-o, așadar, acelea pe muceniță, ce nu i-au făcut? Ce nu au meșteșugit? La ce viclenii nu au apelat ca să o înșele pe fecioară? Aproape șase luni au îndemnat-o pe binecuvântată să treacă la credința lor, însă în zadar s-au ostenit, deoarece fericita Hrisi a rămas tare și neclintită pe piatra credinței lui Hristos. Apoi, chemându-i pe înșiși părinții și surorile muceniței, cu mari amenințări le-au poruncit să o convingă pe fiica și sora lor să se turcească, altminteri pe ea o vor ucide, iar pe ei îi vor pedepsi și le vor face mari necazuri.

Venind, așadar, părinții și surorile la muceniță – căci frica i-a silit să facă aceasta chiar și nevrând –, i-au spus și au făcut toate acele lucruri care pot înmuia până și sufletul cel mai împietrit și mai tare ca diamantul, plângând și zicându-i:

– Fata noastră cea iubită, fie-ți milă de tine și de noi, părinții și surorile tale, căci toți suntem în primejdie de a fi nimi­ciți din pricina ta. Leapădă-te de Hristos la vedere, ca să scapi și tu, și noi. Hristos este milostiv și îți va ierta păcatul pe care îl săvârșești, fiind silită și constrânsă de împrejurări.

Și aici fiecare să-și imagineze cât de mare și cumplită a fost lupta pe care diavolul a meșteșugit-o împotriva muceniței și la ce gânduri neputincioase și compătimire ar fi putut să o aducă pe gingașa fecioară lacrimile mamei, ale tatălui și ale surorilor de o vârstă apropiată cu a ei, vărsate înaintea ei din belșug! Dar îndrăzniți, iubiților, căci puterea lui Hristos a câștigat și această luptă, biruind cursa diavolului! Pentru că Hrisi cea vitează și cu cuget bărbătesc, fiind aprinsă de focul duhovnicesc al iubirii de Hristos, nu a fost atrasă cu totul spre compătimire, așa cum i-ar fi fost firesc ca femeie, de cuvintele și lacrimile părinților și ale surorilor, ci, ca și cum ar fi fost mai presus de trup și sânge și în afara legilor și hotarelor firii, s-a întors către părinți și surori și le-a spus aceste cuvinte preaînțelepte și demne de admirat:

– Voi, care mă îndemnați să mă lepăd de Hristos, adevăratul Dumnezeu, nu îmi mai sunteți părinți și surori și nici eu nu vreau să vă mai știu fiind așa, și, în locul vostru, de tată voi avea pe Domnul meu Iisus Hristos, de mamă pe Doamna mea Născătoarea de Dumnezeu, iar de frați și surori pe sfinți și pe sfinte.

Și cu acest răspuns i-a alungat. O, curaj al celei viteze! O, iubire adevărată de Dumnezeu! O, cuget înțelept, vrednic de laudele cerești! Cu adevărat, fraților, cu sfânta s-a împlinit acel cuvânt al dumnezeiescului David: „Tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a adus la Sine” (Ps. 26, 16), și acela rostit de Domnul: „Să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei. Și dușmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10, 34-36).

Când au văzut cei de altă credință, și mai ales cel ce se îndrăgostise nebunește de fecioară, că nu reușesc deloc să o întoarcă pe sfântă de la credința în Hristos nici prin mijloacele și persoanele la care au apelat, au lăsat deoparte lingușirile și cuvintele amăgitoare și au început să o chinuiască. Astfel, timp de trei luni, au bătut-o în fiecare zi cu ciomege, apoi, jupuindu-i și tăindu-i multe fâșii de piele, le-au atârnat înaintea ochilor ei, chipurile ca să o înspăimânte. Sângele curgea șiroaie din trupul fecioresc al muceniței, încât pământul de sub ea se înroșise.

Însă mucenița lui Hristos, acestea și altele asemenea acestor preaînfricoșătoare chinuri suferind, care pot să-i ardă chiar și pe cei mai viteji bărbați, le-a răbdat pe toate cu curaj, fiind întărită de puterea Crucii și a iubirii pentru Hristos, fiindcă, așa cum spunea Simeon Metafrastul, „sufletul care a fost prins cu legăturile dragostei de Dumnezeu nu este stăpânit câtuși de puțin de frica de a pătimi, ci, dimpotrivă, el se desfată în dureri și în reaua-pătimire el înflorește”. Când a auzit sfânta că acolo aproape se află fostul egumen al cinstitei mănăstiri Stavronikita din Sfântul Munte, părintele Timotei, care era părintele ei duhovnicesc (cel care ne-a și relatat pătimirea muceniței, om cucernic și vrednic de crezare), i-a trimis rugăminte printr-un creștin ca să se roage lui Dumnezeu să o învrednicească să-și săvârșească bineplăcut drumul muceniciei ei.

În cele din urmă, acei sălbatici și cruzi la inimă, sau, mai bine zis, mai cruzi decât înseși fiarele, nefiind mulțumiți de atâtea și atâtea chinuri pe care i le-au pricinuit sfintei, ci mirându-se cum de a rămas încă vie și nu a murit – o, ce nu poate să facă răutatea! –, s-au mâniat atât de tare și, nesuferind a fi biruiți ei toți, ca bărbați, de o singură fată, au spânzurat-o pe mielușeaua lui Hristos de un păr sălbatic, apoi, luând cuțitele, i-au tăiat tot sfințitul trup în bucăți. Astfel, buna Hrisi, după ce a fost încercată și curățată ca aurul în topitoare de asemenea chinuri, și-a dat sfântul ei suflet în mâinile Mirelui ei nemuritor, primind cunună îndoită, pentru feciorie și pentru mucenicie, iar acum dănțuiește și se bucură în lăcașurile cerești împreună cu fecioarele înțelepte și cu mucenițele, stând de-a dreapta Mirelui ei, Hristos, și împreună împărățind cu Acesta în vecii vecilor. Cât despre sfințitele și mult-pătimitoarele ei moaște, acestea au fost luate pe ascuns de niște creștini și îngropate cu cinste și evlavie. Cu ale ei rugăciuni, fie ca și noi să ne învrednicim de Împărăția cerurilor! Amin.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Martirologhion, traducere de Mircea Ștefan, editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 364-367)