Într-o zi eram cufundată în rugăciune și trează. Mi-am amintit un eveniment foarte înfricoșător. Rugăciunea mea a început cu rugămintea către Maica Domnului de a mă ajuta și milui. Treptat, am simțit că stau în pădure, având încă puțină frică. Curând, am simțit o undă delicată care străbătea pădurea, apoi o mireasmă proaspătă de grădină. Am văzut-o pe Maica Domnului așa cum era îmbrăcată în icoană, dar mult mai palpabilă și luminoasă, pășind spre mine. Cu cât se apropia de mine, am văzut că cineva mergea în urma ei. S-a dat la o parte și a indicat înspre o femeie scundă, cu o înfățișare care emana înțelepciune. Am întrebat-o pe femeie: „Cine ești?”. Și ea a răspuns: „Sfânta Olga”.

Sfânta Olga mi-a făcut semn să o urmez. Am parcurs un drum lung, până când s-au sfârșit copacii. Am ajuns la un delușor care avea brăzdată o ușă într-o parte. Mi-a făcut semn să stau jos, iar ea a intrat înăuntru. După puțină vreme, a ieșit niște fum din vârful dealului. Sfânta Olga a ieșit cu un ceai din ierburi. Amândouă am băut în liniște ceaiul și am simțit căldura soarelui pe fețele noastre. Am început să simt o durere în pântece și ea m-a dus să mă întind puțin, înăuntru. Ușa era atât de joasă, încât a trebuit să mă aplec mult, ca pentru rugăciune.

În interiorul dealului era cald și foarte liniștit. Lumina foarte blândă provenea dintr-un vas scund și din deschizătura din vârful dealului. Totul în jurul meu era foarte gingaș, mai ales Maica Olga. Căsuța din interiorul dealului mirosea a cimbru sălbatic și a pin alb amestecat cu soarele, trandafirii și viorelele. Maica Olga m-a ajutat să mă ridic pe un fel de pat, asemănător unei cutii de lemn plină cu mușchi și ierburi. Era moale și mirosea a pământ și mare. Eram epuizată și m-am întins. Sfânta Olga s-a întors la lampă și a încălzit ceva pe care mi l-a frecat ușor de pântece. Arătam ca o gravidă în cinci luni (pe atunci nu eram însărcinată). Am început travaliul. Eram puțin speriată. Maica Olga s-a suit alături de mine și, apucându-mă delicat de braț, se prefăcea că participă cu mine la travaliu, arătându-mi ce să fac și cum să respir. Tot nu zisese încă nimic. M-a ajutat să împing ceva în afară, apoi a așezat acel lucru pe mușchi uscat, pe pat. Eram foarte obosită și, când s-a sfârșit, plângeam puțin, de ușurare.

Până în acest moment nu vorbise, dar ochii ei exprimau multă gingășie și înțelegere. Ne-am ridicat amândouă și am băut ceai. Pe când beam, Sfânta Cuvioasă Olga se contopea tot mai mult cu lumina din cameră, devenind una cu aceasta. Fața ei părea să aibă un mare nimb de lumină, ori soarele lumina de sub pielea ei. Cred că totul iradia lumină în ea. Eram atât de cufundată în mirare, încât nu am dat multă importanță la toate celelalte. Era genul de privire iubitoare de mamă, care urează bun venit pruncului. Părea că îmi picură gingășie înăuntrul meu, prin ochii ei. Acest lucru nu era înfricoșător, deși la vremea aceea nu știam multe lucruri despre oamenii care strălucesc la propriu din dragoste pentru Dumnezeu (am înțeles mai multe după ce am citit despre Sfântul Serafim). Acum știu că anumite răni adânci mi se vindecau atunci. Mi-a redat viața care îmi fusese răpită, o viață care acum este definită prin frumusețea și dragostea lui Dumnezeu față de mine, reabilitarea zidirii mâinilor Sale.

După un timp, am simțit că mă umplu de o stare de bine și de o pace care mi-au cuprins sufletul, ca și cum sufletul meu ar fi plâns asemenea unui prunc părăsit care, în sfârșit, aflase mângâiere. Chiar și acum, când scriu… minunea acelei stări de pace și acea râvnă pentru viață pe care starea de bine mi-a adus-o mă face să plâng cu bucurie și evlavie. Numai după aceasta a vorbit Cuvioasa Maică Olga. A vorbit despre Dumnezeu și despre oamenii care aleg să facă lucruri rele. A spus că oamenii care m-au rănit credeau că mă pot determina pe mine să port răutățile lor în mine, prin abuz. Era foarte fermă când a spus: „Asta este o minciună. Numai Dumnezeu poate înlătura răul. Singurul lucru pe care îl puteau pune în tine era sămânța vieții, care este creația lui Dumnezeu și care nu poate întina pe nimeni”. Niciodată nu am fost pângărită. Mă simțeam așa doar din cauza intențiilor rele ale celor din jur. Ceea ce acumulasem în mine fuseseră durerea, spaima, rușinea și neputința pe care le simțeam. Am trecut împreună prin travaliu și am scos toate acestea afară din mine. A ars puțină iarbă deasupra flăcării, iar fumul s-a dus drept către Dumnezeu, Care este atât Judecătorul, cât și Cel Care ne iartă. Am înțeles după „tămâie” că nu era sarcina mea să port păcatele oamenilor împotriva mea, ci era a lui Dumnezeu, și ce bogăție reprezintă această mântuire.

La sfârșit, ne-am dus afară împreună. În starea de rugăciune și răpire în care mă aflam nu era întuneric. Erau atâtea stele care se întindeau spre infinit. Cerul era strălucitor și avea un văl de lumină mișcător (am văzut fotografii cu luminile polare, dar nu știam că se mișcă). Fie preoteasa Olga a spus sau amândouă am simțit în inimile noastre, nu îmi pot aminti, că vălul de lumină era pentru noi o făgăduință că Dumnezeu poate face o extraordinară frumusețe dintr-o profundă nefericire și nimicnicie. Pentru mine, era dovada vindecării mele, pentru că simțeam această frumusețe extraordinară în locul profundei disperări pe care o aveam înainte, ascunsă după rușine și mult chin.