Mulţimea era uimită de mărimea minunii şi ceea ce auzise că s-a săvârşit voia să vadă confirmat prin vederea Lui, spre a avea o credinţă mai întărită. Voia să vadă nu numai pe Lazăr, ci şi pe Hristos, făcătorul minunii, pe Care nu-L vedea atunci pentru prima dată.Căci erau dintre cei ce Îl văzuseră de multe ori şi vorbiseră cu El. Dar, deoarece plecase ca să nu pătimească înainte de vreme, Îl căutau iarăşi pentru ca să-L vadă. Iar cei mai deschişi sufleteşte se minunau de El, încât nu-I reproşau nimic. Deci spre folosul mântuirii Domnul nu a intrat îndată în Ierusalim, ci a rămas în afara lui, ca să atragă pe cei mulţi la dorinţa de a-L vedea acolo, prin vestea despre minune.

„Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l ucidă” (In 12, 12). Observăm cum căpeteniile îşi ies din minţi, gândindu-se la tot felul de măsuri, rămânând consecvente cu ele însele. Se gândesc la moarte peste moarte, socotind să desfiinţeze orice dovadă a minunii, omorând pe cel ce a murit, ca să oprească mulţimeasă mai caute pe Hristos şi să creadă în El (In 12, 11).

„... auzind că vine Iisus în Ierusalim” (In 12, 12)

Mulţimea, convingându-se cu adevărat şi fiind câştigată de minunea săvârşită, Îl întâmpină pe Hristos slăvindu-L ca pe Cel ce a biruit moartea. Îl laudă nu numai primindu-L cu ramuri de finic, ci şi spunând despre El cele scrise despre El în Scriptura de Dumnezeu insuflată, mărturisind că este Împăratul lor şi primindu-L ca pe Stăpânul. Şi zicând: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (In. 12, 13) despre Fiul, nu-L înţeleg ca împărtăşindu-Se de binecuvântarea de la Tatăl pe Cel ce toate le binecuvintează şi nu le lasă să se corupă, pe Cel ce este de o fiinţă negrăită, ci ca pe Cel căruia I se aduce de la noi binecuvântarea ce se cuvine lui Dumnezeu şi Domnului după fire, fiindcă a venit în numele Domnului. Căci toţi sfinţii au venit nu prin puterea domniei lor, ci ca slujitori adevăraţi. Acesta însă a venit ca Domn. De aceea, în mod potrivit s-a spus despre El cuvântul proorocesc. Căci deşi se numesc unii domni, nu au demnitatea aceasta prin fire, ci prin har. Fiindcă, fiind nemincinoşi, noi îi numim oameni adevăraţi. E ceea ce nu se poate spune despre Hristos. Căci nu Se numeşte „Adevărul” fiindcă nu minte, ci fiindcă arefirea mai presus de minciună.

„Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el” (In 12, 14)

Pentru că Îl însoţea şi Îl slăvea o mare mulţime, dintr-o extremă smerenie a şezut pe un asin, învăţându-ne să nu ne mândrim pentru laude, să nu ieşim din cele de trebuinţă. Matei a vorbit mai pe larg despre asin. Iar Ioan a spus numai ceea ce era necesar, cum era obiceiul lui să facă. Iar deoarece, contrar obiceiului Său, Domnul voieşte acum să şadă numai pe asin, nu spunem că a şezut pe el pentru că era departe de cetate, căci nu era mai departe de cincisprezece stadii, nici pentru că era împrejur o mare mulţime. Căci şi altă dată, aflându-Se în mijlocul unei mari mulţimi, n-a făcut aceasta. Ci face aceasta, arătând un nou popor, cel dintre neamuri, nesupus Lui odinioară, care I se va supune, şi El îl va duce la starea de dreptate şi la noul Ierusalim, al cărui chip era cel pământesc. În acel Ierusalim intră poporul, ajuns curat, fiind lăudat împreună cu Hristos de către îngerii nevinovaţi, ale căror chipuri sunt copiii. Cel pe care şade Hristos este asinul, fiindcă poporul dintre păgâni era nedeprins cu credinţa care conduce la evlavie.

(Extras din Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000.)