În colecţia Patristica, seria Studii, a apărut un nou titlu: Pr. Stéphane Bigham, Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă. Respingerea unor ipoteze teologice moderne, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 274pp. Această carte reprezintă un element de noutate în spaţiul editorial românesc datorită mizei sale importante: demonstrarea faptului că Epifanie al Salaminei, unul dintre primii şi cei mai importanţi teologi ai creştinismului, a fost un susţinător al artei iconografice. Mesajul cărții este unul cu totul special, deoarece acesta nu este adresat doar celor pasionaţi de evoluția artei, în special de arta Antichităţii târzii din spaţiul creştin, ci şi teologilor şi istoricilor.

            Redăm în continuare un fragment din nota introductiv al Părintelui Profesor Nikolai Ozolin:

           „Aş vrea să subliniez aici meritul Părintelui Stéphane fiindcă a fost receptiv la propunerea mea de a deschide din nou dosarul spinos al aşa numitului „iconoclasm al lui Epifanie”, în ciuda celor 80 de ani de „consens ştiinţific” paşnic. Entuziast şi plin de modestie, el a refuzat soluţia care a fost adoptată de vasta majoritate a celor care au socotit potrivit să se ocupe cu această chestiune prin simpla lor aliniere la opinia unuia sau a altuia dintre autorii principali.

            Acest studiu postdoctoral, cu o bogată bibliografie şi analize foarte folositoare pentru o cercetare mai profundă, nu se adresează doar publicului de specialitate, care este conştient de complexitatea alambigată iconoclasmului bizantin, ci, de asemenea, publicului mai larg, educat desigur, care doreşte să se adâncească mai mult într-o problemă al cărei scop real a fost nesocotit de o mulţime considerabilă de istorici, bizantinologi, şi teologi din toate categoriile. În acest sens, cititorii vor aprecia în prima parte traducerea corpus-ului delicti în sine, adică a tuturor scrierilor iconofile atribuite lui Epifanie, care sunt completate de înşelătorul său „portret general – aşa cum este zugrăvit în scrierile iconofobe”. Partea a doua se ocupă de controversa bizantină, cronologia sa, şi argumentele autorilor vechi împotriva autenticităţii scrierilor, în rândul cărora partea leului îi aparţine, evident, Sfântului Patriarh Nichifor şi lucrării sale principale – încă subestimată – Respingerea lui Eusebiu şi a lui Epifanide. Partea a treia conţine un dosar detaliat al controversei moderne care reprezintă pentru toţi cercetătorii nu doar un tezaur cu informaţii precioase despre o dezbatere pe care Părintele Stéphane a dovedit-o ca fiind neîncheiată, ci de asemenea, o frescă de mare întindere a uimitoarelor răsuciri şi schimbări de direcţie pe care adesea le-au luat căile de cunoaştere şi transmiterea acesteia. În partea a patra, autorul ne oferă evaluarea personală a tuturor argumentelor împotriva autenticităţii scrierilor iconofobe atribuite Sfântului Epifanie…

            Concluzia este adresată, în mod evident, tuturor: iconoclaştii nu au putut oferi citate patristice care să aducă mărturie în favoarea unei condamnări neîndoielnice a închinării la icoane. Mie mi se pare limpede faptul că argumentele decisive pentru sau împotriva unei fraude nu se bazează pe „dovezi” de ordin filologic. Falsificatorii bizantini au imitat cu uşurinţă stilul şi terminologia autorilor din veacul al IV-lea. Cu toate acestea, în afara caracterului neîndoielnic anacronic al presupusei practici a închinării la icoane în perioada lui Eusebiu şi Epifanie, înşelăciunea este dovedită cel mai puternic, aşa cum spune şi Părintele Stephan, de argumentaţia lor teologică identică. Atribuită în mod fals celor doi episcopi, această argumentaţie coincide perfect cu tezele „tenorilor principali” ai iconoclasmului, Constantin al V-lea Copronimul şi anturajul său. Ei sunt, în opinia mea, autorii reali atât ai scrierilor pseudo-epifaniene, cât şi ai aşa-numitei epistole a lui Eusebiu al Cezareei către Constanţia”.