Ce observaţii mai fac adversarii noştri? Înainte de toate aceea că în nici un caz firea dumnezeiască nu poate ajunge să sufere moarte, ci, că, fără să ajungă aici, ar fi putut uşor duce la îndeplinirea planului de mântuire astfel, prin folosirea altfel a prisosului puterii sale. Dacă totuşi, dintr-un motiv inexplicabil, ar fi trebuit să moară, cel puţin să nu se fi lăsat batjocorit printr-o moarte atât de înjositoare. Căci ar putea fi vreo moarte mai ruşinoasă, zic ei, decât cea de pe cruce?

Ce să răspundem la aceasta? Că naşterea implică numaidecât moartea. Cine odată s-a hotărât să împărtăşească soarta şi însuşirile firii omeneşti, acela trebuie să şi suporte apoi toate condiţiile omenescului. Dacă, deci, Domnul n-ar fi atins decât unul din cele două capete ale existenţei, atunci misiunea lui ar fi rămas nedeplină, deoarece n-a trecut şi prin ultima din cele două stări sau însuşiri proprii firii omeneşti. Cu mai mult temei ar putea spune cineva, care cunoaşte mai adânc doctrina creştină, că nu naşterea e pricina morţii, ci, că dimpotrivă, din cauza morţii noastre a acceptat Dumnezeu să se nască. De fapt, nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti, Cel veşnic viu, pentru că ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă. Întrucât, însă, întreagă firea noastră trebuia să se împărtăşească din această ridicare din morţi, Dumnezeu s-a aplecat, aşa-zicând, asupra cadavrului nostru, a întins mâna omului care zăcea în păcat, apropiindu-Se atât de tare de moarte încât a atins-o cu mâinile Sale, pentru a reda naturii, prin trupul Său, începătura învierii şi ridicând din morţi totodată şi omenirea întreagă.

Întrucât, deci, omul care a primit în trupul său pe Dumnezeu şi s-a ridicat din morţi prin înviere deodată cu Dumnezeu, din nimic altceva nu-i luat decât tot din plămădeala din care şi noi suntem luaţi, de aceea, întocmai precum în trup activitatea unuia dintre simţuri aduce cu sine o senzaţie comună pentru întreg organismul legat de acest simţ, tot aşa trec asupra întregii firi omeneşti învierea uneia din părţi, ca şi cum întreaga fire omenească ar fi o singură vietate, aceasta pe urma continuităţii şi unităţii care se vede în toată firea noastră, atunci când ceva individual se atribuie întregului şi viceversa. Ce învăţăm noi, prin urmare, condamnabil în tainele doctrinei noastre, atunci când spunem că Cel ce stă bine pe picioarele sale întinde mâna celui căzut ca să-l îndrepte? Că taina crucii ar mai cuprinde şi alt înţeles mai adânc, aceasta vor şti-o cei ce se ocupă cu tălmăcirea înţelesurilor mai ascunse.

Iată ce am primit în această privinţă din predaniile Părinţilor.

Deoarece tot ce s-a scris şi s-a petrecut în Evanghelie are şi un alt înţeles mai înalt şi mai dumnezeiesc şi întrucât nimic din ce există nu se poate să nu aibă acest caracter, adică să fie un amestec de dumnezeiesc şi omenesc, în aşa fel că, chiar dacă modul în care se desfăşoară pare mai mult omenesc şi totuşi înţelesul ascuns vădeşte o prezenţă divină, urmează că nu va trebui să vedem numai o faţă a lucrurilor, iar cealaltă s-o neglijăm, ci să vedem, adică, în faptul că a murit, latura omenească, iar în felul cum a murit, ascunzându-se ceva dumnezeiesc. Iar specificul dumnezeiesc să nu fie mărginit ci să pătrundă prin toate şi să se întindă până la ultima fibră a existenţei, căci nimic nu poate exista dacă nu rămâne în Cel ce e viaţa însăşi şi mai presus de orice şi înainte de toate Dumnezeirea e cea care există (căci permanenţa lumii ne sileşte în mod imperios să credem aşa); de acum şi noi învăţăm din cele patru braţe pe care le are crucea, că din mijlocul crucii, de acolo unde se unesc toate braţele, au ţâşnit patru ramificaţii, iar cel ce a fost întins pe lemnul Crucii în clipa în care, prin moartea Lui, se împlinea însuşi planul divin, e acelaşi care uneşte strâns şi armonizează cu Sine însuşi întreg universul, aducând prin propria sa fire, diferitele aspecte ale pământului până aproape la identitatea de simţire şi de suflare cu Sine însuşi. Căci cugetarea noastră, acest lucru îl întâlneşte fie sus, fie jos, fie înspre extremităţile orizontale. De aceea, fie că ne gândim la întinderile cereşti, ori la adâncimile subpământene, ori la amândouă laturile orizontale, gândul nostru întâlneşte pretutindeni pe Dumnezeu, singurul care ne apare în toate colţurile universului şi singurul care ţine lumea în viaţă.

Că unii numesc această Fiinţă Dumnezeu, alţii Îi zic putere, înţelepciune sau folosesc orice altă numire sublimă, în stare să exprime această putere desăvârşită, e indiferent; noi nu ne supărăm deloc din pricina unei deosebiri de nume, de cuvinte, de expresii. Întrucât, deci, toate creaturile privesc această Fiinţă şi în jurul Ei şi gravitează toate, fiindcă puterea Dumnezeirii le ţine unite pe toate întreolaltă, cele de sus cu cele de dedesubt, cele dintr-o latură cu cele din cealaltă, trebuie ca nici noi să nu ne lăsăm duşi la cunoaşterea Dumnezeirii numai pe calea auzului, ci trebuie ca astfel de învăţături să le dobândim şi pe calea vederii mai înalte.

De la acestea a plecat Sfântul Pavel când a făcut cunoscut poporului efesenilor în ce constau tainele creştinismului în adâncimea şi înălţimea, în lărgimea şi lungimea lor (Efes. 3,18). Cu alte cuvinte, el foloseşte câte un cuvânt special pentru fiecare din cele patru prelungiri ale Crucii: înălţimea e partea de sus, adâncimea partea de jos, iar lăţimea şi lungimea cele două capete laterale.

În alt loc şi anume, după cât îmi amintesc, în Epistola către Filipeni (2,10), el lămureşte şi mai de aproape aceeaşi idee atunci când zice: „Întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”. Aici foloseşte de fapt un singur cuvânt pentru amândouă braţele orizontale ale Crucii, arătând prin expresia „cele pământeşti” tot ce se află între cele cereşti şi cele de dedesubt.

Iată, aşadar, taina care ni s-a propovăduit despre Cruce. Cât despre ceea ce urmează în chip logic din această învăţătură, ea e aşa de firească încât înşişi necredincioşii mărturisesc că nu cuprinde nimic nepotrivit cu ideea de Dumnezeu. Că Mântuitorul n-a rămas în mormânt, că rana lăsată pe trup de împunsătura lăncii (Ioan 19, 34) nu L-a împiedicat deloc după aceea să trăiască, dar mai ales că S-a arătat ucenicilor după înviere şi anume după cum I-a fost voia, apărând nevăzut în mijlocul lor fără să fie nevoit să intre pe uşă, întărind pe ucenici prin suflarea Duhului peste ei (Ioan 20,19), făgăduindu-le să fie continuu cu ei şi că nimic nu-i va despărţi de Sine (Matei 28,20), apoi că L-au văzut cu ochii cum se înălţa la cer (Fapte 49); în timp ce cu mintea Îl vedem pretutindeni şi ştim toate câte le mai istoriseşte Biblia, iată lucruri care n-au nevoie de dovezi raţionale pentru a fi recunoscute ca dumnezeieşti sau vrednice de atotputernicia şi absolutul puterii divine.