Coroborând mărturiile literare ale lui Ghenadie de Marsilia din De viris illustribus și Fotie din Biblioteca cu descoperirile arheologice ale lui Pârvan, Henri Irénée Marrou afirma în 1947 că patria sfântului Ioan Casian trebuie căutată în partea de vest a teritoriului care depindea în antichitate de Histria, aproape de limita care-l separă de teritoriul Ulmetumului, undeva în valea Casimcei, aproape de satul Șeremet (azi Casian), la aproximativ 40 km nord, nord-vest de Constanța. Sf. Ioan s-a născut într-o familie de oameni înstăriți, astfel că a putut beneficia de o educație clasică aleasă, cunoscând bine scrierile autorilor greci și latini. Pornindu-se de la afirmația pe care Sf. Ioan Casian o face în introducerea la Așezămintele mănăstirești, anume că „din copilărie m-am aflat printre călugări, și, după ce m-am rupt de atâția ani de obștea și pilda vieții lor, cu greu aș putea să-mi amintesc acum în întregime câte am încercat să săvârșesc sub imboldul îndemnurilor lor zilnice, sau al pildelor lor, câte am învățat sau am văzut cu ochii mei”, s-a afirmat că a intrat de tânăr într-una din așezările monahale ce existau în acea perioadă în Scythia. În jurul anului 380, împreună cu sora sa și cu prietenul Gherman, Ioan Casian pornește într-un lung pelerinaj la Locurile Sfinte. După ce petrece 5 ani într-o mănăstire de lângă Betleem, situată în apropierea peșterii în care S-a născut Mântuitorul, va pleca în pustiul Egiptului unde, prin convorbiri cu părinții cu o viață duhovnicească înaltă, va căuta să afle calea dreptei viețuiri creștinești. În jurul anului 400, în timp ce se afla la Constantinopol, a fost hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur. În anul 405 a plecat la Roma unde, împreună cu prietenul său Gherman, a dus papei Inocențiu I rugămintea credincioșilor din Constantinopol pentru a interveni pentru arhiepiscopul lor care fusese trimis în exil. Aici l-a cunoscut pe diaconul Leon, viitorul papă Leon I, cu care s-a împrietenit. În jurul anului 415 îl întâlnim la Marsilia unde a fost hirotonit preot și a întemeiat două mănăstiri, una de călugări și alta de călugărițe, prin care va face cunoscut în Occident monahismul răsăritean. A murit în preajma anului 435, fiind la scurt timp cinstit ca sfânt la Marsilia și în sudul Galliei. La data de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a hotărât canonizarea Sfinților Cuvioși Ioan Casian și Gherman, cu dată de prăznuire în ziua de 29 februarie (în anii bisecți), sau 28 februarie. Evlavia pentru Sf. Ioan Casian a făcut ca în ținuturile natale să fie ridicată o mănăstire care să-l aibă ca ocrotitor. În luna octombrie 2002, moaștele Sf. Ioan Casian au fost aduse în pelerinaj de la catedrala „Sf. Victor” din Marsilia, Franța, la Iași, la hramul Cuvioasei Parascheva, și apoi la Galați.

Sf. Ioan Casian a rămas în istoria Bisericii prin râvna sa pentru viața monahală, iar în teologie s-a remarcat prin combaterea nestorianismului, pelagianismului și a învățăturii augustiniene despre supremația harului. Dintre operele sale se cunosc Despre așezămintele cenobiților (mănăstirești) și despre remediile celor opt păcate principale, Colațiuni sau convorbiri cu Părinții și Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie.

Frumoasele pagini filocalice și de pateric scrise de Sf. Ioan Casian acum 1600 de ani au rezistat veacurilor și și-au păstrat și astăzi prospețimea și actualitatea lor, fiind de mare folos celor ce vor să aibă o viață curată.

„Este mai minunat lucru să-și alunge cineva viciile din el decât demonii din altul”

În contextul celei de-a doua convorbiri cu părintele Nestor, despre harismele dumnezeiești, Sf. Ioan Casian nota:

„Într-adevăr, este mai mare minune să scoți din propriul trup îndemnurile la desfrânare, decât să alungi duhurile rele din trupurile altora, este mai măreț semn să oprești prin virtutea răbdării pornirile ucigașe ale mâniei, decât să poruncești stăpânitorilor văzduhului, și este de mai mult folos să-ți ferești inima de mușcăturile foarte lacome ale deznădejdii, decât să îndepărtezi bolile și beteșugurile trupești ale altora. În sfârșit, din multe puncte de vedere este o mai strălucită virtute și o înaintare mai vrednică de laudă să-ți vindeci bolile propriului suflet, decât pe cele ale trupului altuia. Cu cât sufletul este mai presus de trup, cu atât este mai trebuincioasă sănătatea lui și cu atât este mai prețioasă și mai deosebită ființa lui, cu atât este mai rău și mai primejdios ca el să se prăbușească.

Despre aceste vindecări preafericiții apostoli spun așa: „Să nu vă bucurați că vi se supun demonii”. Căci nu purtarea lor făcea aceasta, ci puterea numelui chemat. De aceea sunt sfătuiți să nu îndrăznească a pretinde fericirea sau slava lor, care se înfăptuiesc numai prin puterea și minunea lui Dumnezeu, ci acea curăție lăuntrică a vieții și inimii” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești ).