Tată şi fiu, sfinţii Simeon (Ştefan Nemanja) şi Sava ai Serbiei sunt socotiţi drept ctitori ai mănăstirii Hilandar, dar ctitoriile lor nu sfârşesc aici. Pe lângăHilandar, amândoi sunt socotiţi drept ctitori ai mănăstirilor Marii Lavre, Iviru şi ai bisericii principale din Kareia.

Ştefan Nemanja a fost voievod de Raşca, adică voievodul Serbiei. Numele soţiei sale era Ana, iar aceasta provenea tot dintr-o familie regală. Pe vremea aceea, sârbii au încercat să-şi dobândească independenţa faţă de bizantini. Totuşi, împăratul Manuel I Comneanul (1143. 1180) a reuşit să înăbuşe aceste răzmeriţe. În anul 1167 Ştefan Nemanja a fost numit voievod de către Manuel I. Obţinând sprijin unguresc şi veneţian, Nemanja s-a răsculat cu mare izbândă împotriva bizantinilor. Apoi, în anul 1172, Manuel I, în fruntea unei mari oştiri bizantine, l-a atacat pe Nemanja. Obligat să se predea, el a fost luat, în cele din urmă, prizonier la Constantinopol.

În anul 1183, Ştefan Nemanja a ajuns din nou la putere, în calitate de supus bizantin. După moartea lui Manuel I, Nemanja s-a răsculat din nou împotriva Bizanţului. Aliat cu Bela al III-lea al Ungariei, ei au invadat teritoriul Bizanţului. Deşi aliaţii au ocupat şi jefuit Belgradul, Branieevo, Niš şi Sofia, Ştefan Nemanja a păstrat supremaţia asupra Niš-lui. Marele voievod şi-a extins cuceririle teritoriale către răsărit şi către sud şi a unit Zeta cu Raska.

Cuplul regal, Ştefan Nemanja şi Anna, era unul de creştini ortodocşi evlavioşi. Ei au avut doi fii, Vukan şi Ştefan (născut 1165). După aceştia, regina s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut da naştere la copii. Deşi stăpâneau un regat şi aveau multe avuţii, totuşi, cu postiri şi lacrimi de căinţă, ei au cerut cu umilinţă de la Bunul Dumnezeu să le mai dăruiască un copil. Domnul a ascultat rugăciunile lor şi le-a dăruit un al treilea copil, pururea pomenitul Rastko sau Sava, după numele primit la tunderea sa în monahism. Aceasta se întâmpla în 1170 sau 1175. Încă din cea mai fragedă copilărie, Rastko a primit mai întâi o sfântă educaţie, fiind iniţiat în tainele Sfintelor Scripturi. După puţină vreme, a primit educaţie după cărţile bisericeşti aflate pe atunci la îndemână, scrise în limba maternă. La vârsta de 17 ani, întrucât iubea fecioria, el s-a rugat la Dumnezeu să-i dăruiască o viaţă prin care să-I urmeze lui Hristos.

Bunul Dumnezeu avea să împlinească dorinţa inimii sale la vremea cuvenită.

La începutul anului 1190, Ştefan Nemanja a făcut o încercare de a-şi îmbunătăţi legăturile sale cu Bizanţul. El a reuşit acest lucru în urma căsătoriei dintre cel de-al doilea fiu al său, Ştefan cu Evdochia, o nepoată a împăratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195). Ştefan a primit titlul bizantin de „Sevastokrator”. Monahii greci care au venit în Serbia în compania Evdochiei i-au atras pe unii dintre sârbi la viaţa monahală.

Unii părinţi din Sfântul Munte, auzind de virtuţile lui Ştefan Nemanja şi, mai ales, de faptul că el era foarte milostiv şi generos faţă de cei nevoiaşi, s-au hotărât să se ducă în patria lui Rastko. Astfel, sub motivul strângerii de milostenii, athoniţii au intrat în Ras (actualul Novi Pazar), un oraş de munte şi capitală a marelui voievod. Ştefan Nemanja, aşa cum s-a spus mai înainte, era un om temător de Dumnezeu.

Deşi ar fi putut trăi o viaţă de lux, atât el, cât şi cei din familia sa duceau o existenţă simplă, într-o locuinţă modestă. Pe când Ştefan Nemanja era mai tânăr, în anul 1183, el a ctitorit mănăstirea Studenica într-o vale împădurită al unui afluent al râului Iban, în apropiere de Ušce, pe teritoriul Serbiei central-sudice. Biserica, împodobită cu marmură albă, îmbina trăsăturile tradiţiilor bizantine şi romane. În incinta mănăstirii, el a fost acela care a condus lucrările de început ale construirii bisericii închinate Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi paraclisul independent închinat Sf. Nicolae. Prin urmare, athoniţii s-au gândit să ceară donaţii de la omul acesta.

Atunci când fericitul Rasko i-a văzut, a fost dornic să intre în discuţie cu ei.

În cursul conversaţiei, el s-a interesat de mănăstirile din Sfântul Munte. A dorit să afle despre regulile monahale şi nevoinţele lor, despre purtarea şi vieţuirea monahilor, despre orice alt lucru de folos pentru el în vederea atingerii ţelului final al vieţii sale. Când i s-au oferit date referitoare la viaţa îngerească a monahilor, aceste lucruri i-au înflăcărat şi mai mult inima, aşa încât râuri de lacrimi i se revărsau din ochi.

Rastko, mânat de dorinţa vieţii monahale, a hotărât să fugă în Sfântul Munte Athos, aşezându-se mai întâi la Mănăstirea Rusească de acolo, unde a cerut să fie tuns monah degrabă, pentru a nu fi luat acasă de trimişi tatălui său. Totuşi, rămase doar câteva luni la această mănăstire când, la praznicul „Bunei Vestiri”, însoţindu-l pe stareţul său la hramul mănăstiri Vatopedi, Sava rămase la această mănăstire, unde se nevoi vreme de 12 ani. La Vatoped, întrucât doar limba greacă era vorbită şi folosită în cântările slujbelor bisericeşti toate acestea făcură ca în cele din urmă Sava să înveţe limba elenă perfect. Drept urmare, el se cufundă în lectura manuscriselor Sfinţilor Părinţi greci, aflată în bogata bibliotecă a mănăstirii

După zece ani petrecuţi la Vatopedi se scurseseră deja, Sava nu-şi văzuse încă tatăl. Ei corespondau, totuşi, iar în scrisori se invitau reciproc să-şi facă vizite. Apoi, într-o ultimă scrisoare, Sava fu sever faţă de tatăl său, avertizându-l ca nu cumva să-şi mai amâne vizita, altminteri „poţi să laşi deoparte nădejdea de a mă mai vedea în viaţa de dincoace de mormânt”.

Numeroasele seminţe ale evlaviei şi credinţei pe care Sava le-a pus în ogorul sufletelor mamei şi tatălui său, Dumnezeu le-a făcut să rodească. Aşa s-a hotărât împărăteasa să se facă maică şi a primit schima îngerească la o mănăstire de maici. Primind numele de maica Anastasia, ea a dus o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu, până la sfârşitul binecuvântat şi fericit, hărăzit ei de Domnul. Ştefan Nemanja, a abdicat din tronul regal, în martie 1196, în favoarea lui Ştefan, Cel dintâi încoronat, iar lui Vukan i-a oferit conducerea provinciei Zeta. Acesta din urmă a stăpânit aceste teritorii în calitate de rege al Dalmaţiei şi Diocleii.

Ştefan Nemanja a primit, în fine, tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon. Apoi s-a dus la mănăstirea ctitorită de el, Studenica. După abdicarea de la tron şi tunderea lui Ştefan Nemanja în monahism, numirea lui Ştefan la rangul de marele voievod va fi înfruntată de către Vukan, fratele mai mare al lui Ştefan şi al Sfântului Sava.

Vieţuind la Studenica timp de 18 luni, Sfântul Simeon a urmat rânduiala mănăstirii. Şederea lui aici a fost de bun augur pentru această mănăstire. Sfântul Simeon a pus bazele unei solide activităţi pe terenurile donate mănăstirii, l-a numit stareţ pe ieromonahul Dionisie şi şi-a pregătit şi mormântul. Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, aflat lângă mormântul său, fu înălţat din marmură locală, frumos prelucrată. După ce a rânduit toate acestea, cuviosul Simeon îşi îndreptă gândurile către Sfântul Munte şi către preaiubitul său fiu, Sava. În noiembrie 1197, bătrânul monah Simeon, la vârsta de 84 de ani, a sosit la Vatopedi unde a fost întâmpinat cu mare bucurie şi respect de către obştea mănăstirii.

Întâlnindu-se, cuprinşi de emoţie şi dragoste, ei se îmbrăţişară vărsând fiecare râuri de lacrimi. Iată însă că nu numai cei de la Vatopedi l-au întâmpinat pe fostul şi renumitul mare voievod şi oştean, fondator al dinastiei Nemanja şi a statului independent sârbesc, ci şi protosul Sfântului Munte, stareţii şi monahii din toate mănăstirile au venit să-l întâmpine pe monahul Simeon.

A fost dorinţa lui Simeon de a vieţui alături de fiul său care, cu ani în urmă pregătise o locuinţă pentru amândoi. Prin urmare, cei doi cuvioşi au rămas şi au vieţuit împreună destul timp, ducând o viaţă minunată, de mare înălţime duhovnicească. Datorită generozităţii lor, Vatopedi s-a bucurat de numeroase îmbunătăţiri, cuprinzând alte trei biserici, noi bolniţe şi noi terenuri pentru vii. Aceste lucruri nu i-au deranjat pe Simeon şi Sava care se nevoiau zi de zi în posturi, privegheri de toată noaptea şi rugăciuni neîncetate. În scurtă vreme, amândoi au ajuns stăpâni pe trup, pe deplin înfrânând patimile trupului. Ei au ajuns până în vârful muntelui virtuţilor, întrecându-i pe toţi părinţii din Sf. Munte. Aşa s-au făcut pe ei înşişi vase alese ale Sf. Duh. Virtuţile lor i-au făcut pe mulţi sârbi să li se alăture în viaţa monahala, aşa încât zi de zi grupul sârbesc athonit creştea văzând cu ochii.

Curând, a devenit limpede faptul că aceştia aveau nevoie să-şi construiască propria lor mănăstire. Aşadar, cuvioşii părinţi au postit vreme îndelungată şi au privegheat cu râvnă făcând rugăciuni către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Ei i s-au rugat ca ea să-i îndrepte spre voia lui Dumnezeu către locul unde aveau să-şi înalţe mănăstirea.

Prin descoperire dumnezeiască li s-a arătat acest lucru. Noul mare voievod Ştefan al II-lea le-a cerut părinţilor de la Vatopedi să le dăruiască tatălui şi fratelui său aşezarea aflată în stare de ruină a Hilandarului în zona aflată la 12 mile nord-vest de Vatopedi, numita Meleon, nu departe de coasta nordică a peninsulei. Darul a fost întărit printr-un hrisov al împăratului Alexie al III-lea (1197), care era o rudă de-a lor prin alianţă. Printr-un edict special, Alexie a transformat vechea mănăstire Hilandaru şi împrejurimile sale de sub jurisdicţia protosului în proprietatea sârbilor şi a aşezat-o sub ocrotirea stareţului de la Vatopedi. Protosul Sfântului Munte, părintele Gherasim, dimpreună cu egumenii mai multor mânăstiri mai mici erau împotriva asimilării micilor colibe şi schituri de către marile mănăstiri. Aşadar, ei au făcut tot posibilul ca Hilandaru să rămână independentă.

Împăratul Alexie a fost convins să decreteze independenţa mănăstirii Hilandar, hotărând ca ea să fie un dar făcut sârbilor pentru vecie. Astfel, în luna iunie a anului 1198, Alexie al III-lea a anulat fostul decret prin care mănăstirea Hilandar şi împrejurimile ei erau cedate mănăstirii Vatopedi, punând-o sub autoritatea şi administrarea Sfinţilor Simeon şi Sava. De acum înainte, ei aveau o mănăstire care era independentă, administrând singură toate necesităţile oamenilor săi aflaţi pe coasta de nord-vest a peninsulei.

De îndată ce tatăl şi fiul s-au stabilit la mănăstirea Hilandar, prin iulie 1198, ei au pornit reconstrucţia şi lărgirea clădirilor existente. Regele Ştefan al II-lea a contribuit cu o imensă cantitate de aur şi argint în vederea extinderii mănăstirii. Deşi puterile îl părăseau rapid pe bătrânul Simeon, amândoi au construit o biserică şi o trapeză. Sava, desigur, a angajat numeroşi constructori şi meşteri pentru construirea nu numai a bisericii, ci şi a chiliilor şi a altor construcţii necesare.

În anul 1198, Cuviosul Simeon, se pare cu ajutorul sfântului Sava, a conceput cel dintâi hrisov de întemeiere al mănăstirii. În anul 1199, în chilia lui Sava din Kareia, el a alcătuit o carte de reguli, tipic, care se inspira după regulile mănăstirii Everghetis din Constantinopol, care şi astăzi este în vigoare. Sava, cu binecuvântarea tatălui său, l-a numit pe ieromonahul Metodie în calitate de egumen al mănăstirii.

Noua şi frumoasa biserică, pe care ei au construit-o cu propriile lor cheltuieli a fost închinată „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Nu peste mult timp şi alţi sârbi, atât nobili, cât şi oameni simpli, s-au închinoviat la mănăstirea Hilandar.

Bătrânul avva Simeon avea acum 86 de ani. El a dus o viaţă monahală curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Cunoscându-şi sfârşitul grabnic, el îi spuse fiului său sa-l îngroape, la vremea socotită, în mormântul pe care el i-l pregătise de mai înainte de Studenica.

Sfântul Sava, scriind biografia tatălui său, ne oferă următoarea istorisire: „Tatăl meu spunea: «Fiule, adu-mi icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci am făgăduit să-mi dau duhul dinaintea ei». Şi când porunca i-a fost împlinită, spre seară mai zise: «Fiule, fă-mi, te rog, o faptă a dragostei şi îmbracă-mă în rasa pregătită pentru înmormântarea mea şi aşează-mă în poziţia în care mă voi afla în sicriu. Pune o rogojină pe pământ şi aşează-mă pe ea şi mai pune-mi şi o piatră sub cap, ca să pot sta acolo, până când Domnul va veni la mine spre a mă lua de acolo». Iar eu am împlinit toate acestea, ducându-i la bun sfârşit poruncile. Iar noi toţi care priveam la toate acestea, plângeam cu amar... Îi primi pe toţi fraţii din obşte şi plin de dragoste în inima sa, ceru iertare şi binecuvântare de la toţi. Şi după ce se lăsă noaptea, toţi îşi luară rămas bun de la el; şi, după ce luară binecuvântare de la el, se întoarseră la chiliile lor spre a-şi face pravila şi a se odihni puţin. Eu şi un preot am rămas lângă el toată noaptea. La miezul nopţii, fericitul meu părinte tăcu şi nu mai scoase nici o vorbă. Când se iviră zorile şi începură cântările Utreniei în biserică, chipul fericitului meu tată se lumină deodată şi, privind spre cer, zise: «Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui» [Ps. 150: 1]. Eu i-am spus: «Tată, pe cine vezi tu, spunându-mi aceste cuvinte?» Se uită la mine şi îmi zise: «Lăudaţi-L pe El întru puterile lini; lăudaţi-L pe El după mulţimea slavei Lui» (Ps. 150: 2). Şi spunând acestea, imediat îşi dădu sfântul său suflet in mâinile Domnului”[1]. Data mutării sale la Domnul a fost 13 februarie 1199. După moartea tatălui său, Sava se duse în pustie şi îşi înmulţi nevoinţele ascetice, ţinând un post aspru. Sfântul lui Dumnezeu îşi cumpărase un schit în Kareia, un loc al liniştirii (isihiei), unde, în tovărăşia a unuia sau doi monahi, se retrăgea la o viaţă de rugăciune pustnicească. Deşi se bucura de descoperiri cereşti, suferea de o boală necruţătoare de splină. Într-una din vedeniile sale, i se arătă tatăl său şi-i spuse: „Vei fi slăvit cu două cununi, una ascetică şi cealaltă apostolică; şi amândoi ne vom bucura de fericirea cea veşnică”[2]. În urma acestei sfinte vedenii, Sava înţelese că trebuia să se întoarcă la Hilandar pentru pomenirea de un an a tatălui său.

În primăvara anului 1199, Sava se duse la Constantinopol pentru a încerca să mărească, cu sprijinul împăratului, veniturile mănăstirii Hilandar. În iunie, împăratul Alexie emise un alt hrisov prin care confirma drepturile ctitorului Sava şi deplina autonomie a Hilandaruluj

Mănăstirea a mai primit pământul şi clădirile mănăstirii părăsite Zygon, de pe latura de vest a Sfântului Munte. Mănăstirii Hilandar i s-a îngăduit să deţină o barcă pentru a ajuta la transportul mărfurilor[3].

La parastasul de un an al tatălui său, fericitul Sava i-a invitat pe protosul Sfântului Munte şi pe cuvioşii părinţi athoniţi. Ei au săvârşit o priveghere pentru sufletul fericitului suflet al tatălui părintelui Sava. Apoi, în timpul doxologiei, o mireasmă atât de plăcută se revărsă din mormântul Sfântului Simeon, încât aceasta inundă întreaga mănăstire. Părinţii s-au dus la mormânt şi au luat mir care curgea din mormânt. Astfel, toţi L-au slăvit pe Dumnezeu Cel Care-i slăveşte pe cei ce-L proslăvesc pe El.

Cuviosul Sava a simţit o mare bucurie în sufletul său deoarece fericita adormire şi moaştele sfinţite ale tatălui său fuseseră slăvite.

Trecuseră 20 de ani de când Sava plecase de acasă. Îndemnat de Dumnezeu, cuviosul s-a hotărât să se întoarcă acasă, la rugămintea fraţilor săi. În plus, Sava îi făgăduise tatălui lor încă pe când acesta trăia, că el îi va aduce moaştele sale la mănăstirea Studenica. Peste alţi 8 ani, mormântul sfântului său tată a fost deschis.

Moaştele Sfântului Simeon au fost găsite întregi. Aşadar, Sfântul Sava a întreprins o călătorie spre Serbia, în perioada 1206-1207. Odată aflate acolo, la începutul anului 1207, moaştele au fost însoţite cu mare evlavie de către Sfinţii Sava şi Ştefan la Studenica.

Principele Vukan şi familia sa au fost şi ei de faţă atunci când Sfintele Moaşte au fost puse în cripta de marmură pe care Ştefan Nemanja şi-o pregătise cu mulţi ani înainte de venirea lui în Sfântul Munte.

Sfântul Sava a zăbovit o vreme la Studenica unde i-a împăcat pe cei doi fraţi ai săi mai vârstnici. Când a sosit data do 13 februarie, ziua pomenirii Sfântului Simeon, a început să izvorască mir sfinţit din moaştele Sfântului Simeon, săvârşindu-se astfel multe minuni.

Din clipa în care a părăsit Serbia, plecând la Hilandar, mirul tămăduitor şi făcător de minuni al Sfântului Simeon a încetat să mai curgă. Nu a trecut mult timp şi Ştefan i-a trimis o scrisoare lui Sava la Hilandar, rugându-l să revină în ţară, fiindcă avea credinţa că mirul va izvorî din nou odată cu venirea lui. Sfântul Sava i-a trimis o epistolă care urma să fie deschisă şi citită deasupra mormântului Sfântul Simeon de la Studenica. Doar atunci mirul a început să curgă din nou.

La Hilandar, astăzi, în spatele scaunului rezervat stareţului, printre stranele de rugăciune ale părinţilor, se află mormântul de argint al Sf. Simeon, din care a încolţit o viţă de vie. Rodul ei, uscat de către părinţii din obşte, exercita o acţiune binefăcătoare împotriva sterilităţii pentru cei ce se împărtăşesc din el cu credinţă şi evlavie. Chiar şi în ziua de azi, multe familii s-au bucurat de naşterea de prunci în acest chip.

Condacul Sfinţilor Simeon şi Sava (Nemanja)

Pe cei mai mari stâlpi ai ortodoxiei, pe focul cel viu al Serbiei care arde orice patimă, pe uriaşii întru Hristos ai credinţei ortodoxe, pe Sfinţii Simion şi Sava, astăzi să-i cinstim cântându-le: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!