Sfântul Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir, numit mai înainte Ștefan Nemanja, este un sfânt de origine sârbă, care a trăit între anii 1113-1199. Viața acestuia poate fi împărțită în două mari perioade: prima, domnească, în care a fost mare jupan al sârbilor, iar a doua, monahală, în care a ctitorit Mănăstirea Hilandar și s-a călugărit, sub numele de Simeon. El este prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 13/26 februarie.

Ștefan Nemanja, un domnitor sfânt

La începutul secolului al XII-lea, sârbii locuiau în câteva state separate. Tatăl lui Ștefan Nemanja, anume prințul Zavida de Zahumlje, se trăgea din dinastia conducătoare a statului Raska, cel mai de seamă stat sârb. După un conflict cu fratele său, Zavida a fost trimis în principatul Duklja, un stat sârb de mică importanță. Se crede că Zavida era fiul lui Uros I, sau al lui Vukan.

Ștefan Nemanja s-a născut în jurul anului 1113, în localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru. Deoarece această regiune, unde fusese exilat tatăl său, se afla sub jurisdicția Bisericii din Apus, copilul a fost botezat de un preot romano-catolic, însă, când Zavida s-a întors în Raska, el și-a dus copilul la episcopul Calinic de Ras, care l-a primit în Biserica Ortodoxă, după rânduială canonică; slujba a avut loc în Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, din Ras.

Zavida s-a întors în Raska după alungarea celorlalte rude ale sale, de către armata bizantină.

În anul 1163, marele prinț de Raska a fost înlocuit cu Ștefan Tihomir, cel mai mare frate al lui Nemanja. Această schimbare a fost săvârșită din voința împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180). Ceilalți frați ai lui Tihomir, printre care și Nemanja, au devenit prinți secundari, în regiuni mai mici ale statului.

Nemanja a fost rânduit să conducă peste regiunile Ibar, Toplica, Rasina și Reke. Mai tărziu, împăratul bizantin îi va încredința lui Nemanja și regiunea Dubocica, împreună cu un rang imperial mai de seamă. Mai înainte de aceasta însă, tânărul Nemanja s-a întâlnit de mai multe ori cu marele împărat. Se crede că Ana, soția lui Nemanja, era de origine bizantină, drept pentru care, împăratul îi trata cu multă simpatie. Spre sfârșitul vieții, Ana Nemanja a îmbrățișat și ea viața monahală, sub numele de Anastasia. Pentru viața ei curată, Dumnezeu o va rândui în ceata sfinților, ea fiind prăznuită de Biserica Ortodoxă în ziua de 22 iunie.

Ștefan Nemanja și prințesa Ana au primit de la Dumnezeu șase copii: fiul Vukan, mare prinț de Duklja și Travunija; fiica Vuka, călugărită sub numele de Eftimia; fiul Ștefan, întâiul încoronat al Serbiei; alte două fiice, necunoscute cu numele; fiul Rastko, călugărit sub numele de Sava, hirotonit ca întâi arhiepiscop al Serbiei și canonizat.

Ștefan Nemanja era foarte iubit de poporul sârb, el fiind un conducător drept și iubitor de Dumnezeu. În anul 1165, împreună cu soția sa, el a construit două mănăstiri: Mănăstirea Maicii Domnului, la confluenta râurilor Kosanica-Toplica și Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kursumlija.

Din invidie și din sete de putere, fratele sau, chemându-l pe Nemanja la sfătuire, l-a arestat și l-a închis într-o peșteră din apropierea cetății. Cât timp a petrecut în pesteră, vrednicul Nemanja a fost hrănit, în chip minunat, de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Nu după multă vreme însă, în anul 1166, cu ajutorul poporului și al preoților, Nemanja l-a detronat pe Tihomir, devenind mare prinț al sârbilor.

Răzbunător din fire, Tihomir și-a adunat o armată de mercenari (turci, franci și greci) și a pornit în omorârea lui Nemanja. În anul 1168, Nemanja l-a înfrânt pe Tihomir, în lupta de la Pantin, în apropiere de Zvecan. Văzând că este înfrânt, Tihomir s-a înecat singur în râul Sitnica. În urma luptei, Nemanja a capturat doi alți frați de-ai săi, anume pe Ștefan Miroslav și Ștefan Stratimir. Iubitor de pace și temator de Dumnezeu, Nemanja i-a iertat pe cei doi, dându-le înapoi rangurile de conducere.

Vrând să mulțumească sfântului care l-a hrănit în peșteră, prințul a zidit Mănăstirea Sfântul Gheorghe, în apropiere de Ras, capitala sa. Mai târziu, această mănăstire se va numi Durdevi Stupovi. El mai este numit ctitor și al următoarelor locașuri: Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kazanovici; Mănăstirea Maicii Domnului, din Ras; Biserica Maicii Domnului, de pe râul Bistrica.

În anul 1172, prințul Nemanja a încercat să dobândească independența statului său, față de bizantini, însă nu a reușit. Fiind invins în luptă, el s-a predat pe sine împăratului bizantin. El a venit la împăratul Manuel I Comnenul cu capul descoperit și cu picioarele goale, în semn de supunere și i-a dăruit acestuia sabia sa. De asemenea, Nemanja i-a făgăduit împăratului că va rămâne fidel Imperiului. La rândul său, împăratul l-a luat pe prinț cu sine, spre a-l prezenta poporului său.

Nemanja va rămâne fidel imperiului numai până la moartea împăratului Manuel, survenită în anul 1180. În următorii ani, prințul sârb s-a luptat din răsputeri cu ereticii bogomili, întărind astfel dreapta credință a Bisericii Ortodoxe.

După moartea împăratului bizantin, Nemanja și-a câștigat independența și a cucerit mai multe principate învecinate, precum: Duklja, Korcula, Vis, Nis, Svrljig, Kozelj, Ravno, Prizren și Skopje. Toate aceste teritorii erau locuite predominant de sârbi. În calitate de domnitor peste Skopje și Nis, el a reconstruit Mănăstirea Sfinții Arhangheli, din Skopje și Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Nis. În anul 1189, în localitatea Nis, marele prinț sârb s-a întâlnit cu împăratul roman Frederic I Barbarosa.

În anul 1190, în semn de recunoștință față de Dumnezeu, care l-a ajutat să adune la un loc poporul sârb și să iasă biruitor în lupta cu ereticii, prințul Nemanja a terminat de zidit Mănăstirea Studenica, închinată Maicii Domnului, pe malul râului Studenica, păstrată până astăzi. Biserica mănăstirii, zidită din marmură albă, este considerată, până astăzi, „mama tuturor bisericilor sârbești”. Totodată, el a răspândit Ortodoxia în regiunea Duklja, tot atât de puternic precum în Raska.

De-a lungul domniei sale, Ștefan Nemanja a dăruit mari daruri către următoarele biserici: Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim; Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Ierusalim; Mănăstirea Sfântul Teodosie, de lângă Betleem; Biserica Sfânta Sofia, din Constantinopol; Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, din Roma; Mănăstirea Maicii Domnului numită „Evergethide”; Biserica Sfântul Dimitrie, din Tesalonic; Biserica Sfântul Nicolae, din Bari.

În anul 1190, noul împărat bizantin, Isaac al II-lea Anghelos, a pornit la luptă împotriva sârbilor și i-a învins, în lupta de la Ravno. Fiind semnat un tratat de pace, prințul Nemanja și-a păstrat independența, însă imperiul bizantin a luat înapoi regiunile Nis, Ravno și Skopje. Cel de-al doilea fiu al lui Nemanja, Ștefan, întâiul domn încoronat al Serbiei, s-a căsătorit cu nepoata împărătesei Eudoxia, fiind înălțat la rangul de „sebastocrator”, al doilea în importanță, după împărat.

În anul 1195, socrul fiului său a fost numit împărat bizantin, sub numele de Alexie al III-lea Anghelos, funcție pe care o va deține până în anul 1202. Astfel, în data de 25 martie 1195, vrednicul Nemanja a întrunit un „Consiliu de Stat”, abdicând de la conducere, în favoarea fiului său, numit tot Ștefan. Tot acum, fiului său Vukan, el i-a dăruit pricipatele Duklja și Travunija, precum și regiunile Hvosno și Toplica.

Sfântul Cuvios Simeon, izvorâtorul de mir

La vârsta de 82 de ani, marele domn sârb Ștefan Nemanja s-a închinat întru totul lui Dumnezeu, căruia I-a slujit toată viața, conducând cu dreptate, zidind biserici și apărând Ortodoxia.

Astfel, după abdicarea de bunăvoie, renunțând la toată faima și bunăstarea, Nemanja a depus voturile monahale în Mănăstirea Studenica, primind numele de Simeon. Soția lui, doamna Ana, a depus și ea voturile monahale, în Mănăstirea Maicii Domnului, din Ras, primind numele de Anastasia. Mai târziu, ea va fi canonizată, cu denumirea „Sfânta Anastasia, maica Serbiei”.

Dupa doi ani de viețuire monahală în mănăstirea sa de metanie, Cuviosul Simeon va pleca în Sfântul Munte Athos, în Mănăstirea Vatoped, unde se nevoia fiul său cel mai mic, călugărit sub numele de Sava. În scurt timp, cei doi cuvioși, tată și fiu, vor trece pe la toate mănăstirile din Sfântul Munte, dând fiecăreia mari daruri. Cei doi vor ctitori și alte șase paraclise, având următoarele hramuri: Mântuitorul Iisus Hristos; Sfinții Doctori fără de arginți; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; Sfântul Mucenic Teodor; Sfântul Ioan Botezătorul; Sfântul Ierarh Nicolae.

În anul 1198, împăratul bizantin Alexie, socrul fiului său cel mare, le-a încredințat acestora Mănăstirea Hilandar, aflată în ruină. Mai mult, împăratul a emis și un act imperial (hrisobul) prin care hotăra că Mănăstirea Hilandar să fie mănăstirea călugărilor din Serbia. La rândul său, Ștefan, fiul cel mare al Cuviosului Simeon, ajuns domn al Serbiei, va publica și el un act domnesc, prin care va închina noii mănăstiri nenumărate bunuri din Serbia.

În noua mănăstire, Cuviosul Simeon va mai trăi doar opt luni. Ultimele luni din viață, sfântul și le-a petrecut în chip ascetic, nevoindu-se mai mult decât toți ceilalți monahi din obște. Mai târziu, Cuviosul Sava, fiul său cel mic, va fi hirotonit drept întâiul arhiepiscop al Serbiei. Potrivit acestuia, care consemnează în scris viața tatălui său, Cuviosul Simeon a trecut la cele veșnice în ziua de 13 februarie 1199, înaintea icoanei Maicii Domnului „Îndrumătoarea” („Hodighitria”), adusă de acesta din Serbia.

La numai un an după adormirea sa, Cuviosul Simeon a fost cinstit ca sfânt, de monahii din Sfântul Munte. Canonizarea oficială a Cuviosului Simeon, din partea Bisericii Ortodoxe a Serbiei, a avut loc tot în anul 1200. Din dragoste față de cei iubiți ai Săi, Dumnezeu a dăruit cinstitelor lui moaște un mare dar, făcându-le izvorâtoare de mir. În ultimele trei secole însă, pentru păcatele noastre, cinstitele sale moaște nu au mai izvorât mir, ci doar o minunată mireasmă.

Între timp, în Serbia se pornise război între Ștefan și Vukan, cei doi fii ai lui Nemanja, rămași la conducere. Pentru aceasta, Cuviosul Sava, fratele lor și fiul cel mic al lui Nemanja, ajuns arhiepiscop al Serbiei, va aduce în țară cinstitele moaște ale Cuviosului Simeon (tatăl celor trei), pe care le va așeza în Mănăstirea Studenica. Din mila lui Dumnezeu, vrednicul Sava va reuși să-și împace frații, chiar lângă mormântul tatălui lor.

Odată cu mutarea cinstitelor sale moaște în Serbia, din mormântul său de la Mănăstirea Hilandar, a crescut în chip minunat, fără sămânță, o viță de vie care se păstrează până astăzi. Potrivit tradiției, strugurii rodiți de aceasta au darul de a tămădui pântecele sterpe, spre nașterea de prunci.

Mai târziu, în Mănăstirea Studenica vor fi aduse și trupurile celor doi fii ai Cuviosului Simeon, anume Ștefan și Vukan. Fiul cel mic al cuviosului, anume Sfântul Sava, trece la cele vesnice în ziua de 13/26 ianuarie 1236, în cetatea Târnovo. În anul 1237, cinstitele moaște ale Sfântului Sava vor fi duse în Mănăstirea Milesevo, de unde, în anul 1594, turcii le vor fura și le vor arde în foc (pe colina Vracear, în Belgrad).

În biserica din Mănăstirea Studenica va mai fi adus și trupul regelui Radoslav, nepotul Cuviosului Simeon. După canonizare, cinstitele moaște ale Sfintei Anastasia, soția Cuviosului Simeon, numită inițial Ana, au fost și ele aduse în Mănăstirea Studenica.