Imnul al Xlll-lea

Îndemn la pocăinţă; şi cum voinţa trupului unită cu voinţa duhuluiface pe om în chipul lui Dumnezeu.

Plâng şi mă doare inima când îmistrăluceşte lumina şi văd sărăcia mea şi cunosc unde sunt şi în ce lume muritoare locuiesc, fiind muritor; şi mă desfătez şi mă bucur, când înţeleg starea şi slava dată mie de Dumnezeu şi mă văd pe mine ca un înger al Domnului împodobit întreg în haină nematerială.

Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, Cel ce-mi dă toate şi mă preschimbă. Iar din dor izvorăsc râuri de lacrimi şi mă face şi mai strălucitor. Ascultaţi voi, care aţi păcătuit ca mine lui Dumnezeu, siliţi-vă şi alergaţi cu putere în fapte, ca să luaţi şi să apucaţi materia nematerială a focului - iar zicând materie, am arătat fiinţa dumnezeiască - şi să aprindeţi sfeşnicul spiritual al sufletului, ca să vă faceţi sori luminători în lume, chiar dacă nu sunteţi văzuţi de cei din lume; ca să vă faceţi ca nişte dumnezei, având înlăuntrul vostru toată slava lui Dumnezeu în două firi, cu adevărat în două naturi şi în două lucrări şi în două voinţe cum zice Pavel (Efeseni II, 3).

De fapt, alta este voia trupului curgător şi alta a Duhului şi alta a sufletului. Dar ca om nu sunt întreit, ci îndoit. Însă sufletul meu s-a legat în chip negrăit cu trupul meu. Deci nu caută fiecare ale sale în chip separat, ca de pildă a mânca şi a bea, sau a dormi, care spun că sunt voia pământească a trupului. Astfel fiindcă nimic nu caută trupul în chip separat de suflet, căci în acest caz ar fi mort, fără simţire, ca un lut, socotesc că totul este a sufletului, că e o singură voinţă a omului. Deci cel ce şi-a unit ceea ce e al lui cu Duhul dumnezeiesc, s-a făcut în chipul dumnezeiesc, luând pe Hristos în piept.

S-a făcut creştin din Hristos, având înăuntru ca pe Cel ce a luat chip în sine (Gal. IV, 19) pe Hristos cel necuprins şi singur cu adevărat neapropiat tuturor făpturilor. Dar, o, fire neprihănită, fiinţă ascunsă, iubire de oameni necunoscută celor mai mulţi oameni, milă nevăzută de cei ce vieţuiesc fără minte, fiinţă neschimbătoare, netăiată, întreit sfântă, lumină simplă şi fără chip, întru totul necompusă, necorporală, nedespărţită, necuprinsă de nici o fire, cum te-ai făcut văzută ca mine, cum Te-ai făcut cunoscută celor din întuneric ? Cum Te-ai făcut ţinută în mâinile Sfintei Tale Maice ?

Cum te-ai făcut legat ca un ucigaş, ai pătimit trupeşte ca un răufăcător, o, Împărate, voind cu orice preţ să mă mântuieşti şi să mă introduci iarăşi în raiul slavei ? Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea, aceasta, mila şi iubirea Ta de oameni, care s-a arătat pentru noi, toţi oamenii, Cuvinte, pentru credincioşi, necredincioşi, păgâni, păcătoşi, sfinţi. Căci tuturor s-a făcut comună arătarea Ta, mântuirea şi răscumpărarea, celor vii şi morţi.

Dar ceea ce s-a făcut în chip ascuns în mine risipitorul, şi s-a săvârşit parţial într-o neştiinţă cunoscută – căci e cunoscută mie şi necunoscută altora - ce limbă va spune, ce minte va tâlcui, ce cuvânt va exprima, ca să spună şi limba ta ? Căci e un lucru înfricoşător, Stăpâne, înfricoşător şi mai presus de cuvânt, că mi se arată lumina, pe care nu o are lumea. Şi că mă iubeşte Cel ce nu e înăuntru lumii acesteiaşi că iubesc pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute. Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii şi fiind în mijlocul chiliei mele, văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi şi vorbesc, ba îndrăznesc să spun, Îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte. Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare. Şi unit cu El, depăşesc cerurile. Şi aceasta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur.

Dar unde e trupul atunci, nu ştiu. Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut. Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea mă ia înăuntrul Lui şi mă ascunde în braţele Lui, şi mă aflu atunci în afara întregii lumi. Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume, privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii, şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul Vieţii. Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu. El este în inima mea, dar se află în cer, mi se arată aci şi acolo, strălucind la fel. Dar cum se săvârşesc acestea, cum aş putea să înţeleg, cum aş putea exprima, cele ce le înţeleg şi văd ? Căci sunt cu adevărat, dar cu totul de negrăit şi de nespus, cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima trupească de carne a omului nu s-au suit (I Cor, II, 9).

 Îţi mulţumesc, Stăpâne, că m-ai miluit pe mine şi mi-ai dat să le văd pe acestea şi să le scriu aşa şi să vestesc celor împreună cu mine iubirea Ta de oameni, ca să cunoască şi acum în chip tainic popoare, seminţii şi limbi că îi miluieşti pe toţi cei ce se pocăiesc cu căldură, la fel ca pe Apostolii Tăi şi pe toţi sfinţii. Şi le faci parte de binefaceri, de cinste şi-i slăveşti, Dumnezeul meu, ca pe unii ce Te caută cu dorinţă şi în frică multă şi numai spre Tine privesc, Făcătorul lumii, căruia se cuvine cinstea, stăpânirea şi mărirea, ca Împăratului şi Dumnezeului şi Stăpânului tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.