Evenimentul biblic legat de vindecarea slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda, redat de Sfântul Evanghelist Ioan, împarte tradiția exegetică în două filoane de interpretare. Unii văd în acest episod, după cum și este, o minune a Mântuitorului făcută în chip cu totul neașteptat, care pune în evidență învierea ca sculare din boală, alții însă fiind mai atenți la context și la detalii, văd în același episod un fapt deloc de ignorat, care se concentrează pe ceea putem numi viclenia victimei și slăbiciunea iubirii. Mai exact, cum poate omul să facă din infirmitate un mijloc de victimizare abuzivă și din vindecare un prilej de acuzare și de răzbunare; și cum „slăbiciunea” lui Dumnezeu de a iubi până la capăt, chiar și pe cei care-L refuză, nu-L sărăcește, dar arde pe împotrivitori.

            Suntem în duminica a patra după Paști, în continuare în derularea martorilor Învierii, dar din cu totul altă poziție.[1] Orice vindecare, dacă nu este o înviere, devine ratare și moarte sigură. Dimpotrivă, cei vindecați de Hristos printr-o vie participare devin cei mai dinamici martori ai Învierii. Când vindecarea trupului este consecința directă a iertării și învierii sufletului, atunci Învierea nu rămâne un eveniment exterior, ci un fapt întrupat. De altfel, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda este vindecat printr-un gest de Înviere. Cel care stătea întins, culcat pe salteaua lui de paie din cauza bolii, semnul morții, este sculat/înviat și chemat de Hristos să stea în picioare, semnul vieții.

  Pericopa evanghelică din duminica slăbănogului prezintă episodul vindecării unui om paralizat de treizeci și opt de ani, care aștepta an de an ca cineva să se milostivească de el și să-l arunce în scăldătoarea numită Vitezda sau „a oilor”[2]. Căci la acea scăldătoare avea loc un fapt minunat: o dată pe an, se pare că de praznicul Cincizecimii iudaice sau în apropierea acestuia[3], un înger al Domnului[4] cobora în scăldătoare și tulbura apa ca semn al prezenței lui. Apa căpăta, astfel, puteri taumaturgice, dar numai cel care intra primul după tulburarea apei se însănătoșea de orice boală ar fi fost cuprins. Este clar că un om paralizat, fără ajutor străin și fără îngăduința celorlalți bolnavi, nu ar fi avut niciodată vreo șansă de vindecare; și că nu apa în sine era sursa vindecării, ci puterea dumnezeiască transmisă prin înger și prin mijlocirea apei. De îndată ce primul om se vindeca, îngerul pleca și apa redevenea asemenea oricărei ape. 

Se pune întrebarea: de ce a mers tocmai la scăldătoarea Vitezda pentru a vindeca un paralitic, și de ce pe acela anume, de vreme ce, cu siguranță, erau și alți oameni paralizați în oraș? În primul rând, exegeții văd în acea scăldătoare Legea cea Veche, care nu avea putere să vindece cu adevărat omul, și în care toate lucrurile erau mărginite și neputincioase. Cele cinci porticuri fac trimitere la cele cinci cărți ale lui Moise ale cărui porunci păzindu-le cineva, dacă este atent la semnele dumnezeiești și ia aminte la cuvântul profeților, trimiși în lume ca niște îngeri, trăiește drept în fața lui Dumnezeu. Contextual vorbind, după sărbătoarea azimelor, în care iudeii junghiaseră mielul pascal, Hristos a plecat din Ierusalim în Samaria și în alte părți, deci între păgâni, întristat de atitudinea răuvoitoare a fariseilor. Acelor păgâni le-a predicat cuvântul Său cel mântuitor, pregătindu-i în vederea viitoarei înfieri. A revenit, apoi, la Ierusalim spre sfârșitul zilelor Cincizecimii pentru a-l vindeca pe paralitic. Sfântul Chiril tâlcuiește aceste gesturi: plecarea din Ierusalim în acel moment înseamnă plecarea Sa dintre iudei după ce a fost răstignit de ei și a înviat, ca să adune alte neamuri din rătăcire în casa Tatălui. Revenirea în apropierea praznicului Cincizecimii, încărcat de conotații eshatologice, arată întoarcerea Mântuitorului către poporul iudeu în vremurile din urmă ale istoriei, din iubire de oameni. Acest popor a ajuns asemenea unui paralitic pentru că s-a pornit prostește și cu rea-credință împotriva lui Hristos, viețuind mult timp într-o „nelucrare chinuitoare”. Dar bunătatea lui Dumnezeu nu-l va lăsa așa până la sfârșit, ci îi va arăta milă și-l va vindeca prin ascultare și credință, spălându-l de vechile întinăciuni în scăldătoarea Botezului prin harul Duhului Sfânt[5]. Așadar, conform tipologiei biblice, Biserica este noua scăldătoare în care primim vindecare prin harul Sfintelor Taine, la care și îngerii se fac mijlocitori.

Lucrarea Tainelor însă ne implică total, ne cere să ne asumăm cu toată ființa înfierea pe care am primit-o, așa cum o face și Dumnezeu. Nu se poate să ne preschimbăm în oameni noi, înviați, după chipul lui Hristos, fără participarea totală, din toată inima și cu toată hotărârea, la vocația pascală realizată în Hristos. De aceea, întreg evenimentul vindecării slăbănogului reflectă, în miniatură, întreaga iconomie a mântuirii. Vindecarea în zi de sâmbătă era prefigurarea Sâmbetei celei Mari în care, fiind în mormânt, Hristos a repurtat victoria împotriva morții. Tot așa, vindecând pe paraliticul care zăcea ca un mort, Hristos prefigurează vindecarea întregii umanități pe care o va realiza prin Înviere. Dar aceasta nu este numai lucrarea Lui, ci și a noastră. Implicarea totală a lui Dumnezeu în vindecarea bolii păcatului și a morții reclamă și din partea noastră o implicare totală.[6] Ne angajăm pe drumul mântuirii, al vieții veșnice, dar angajarea implică stăruință, luptă, pază. Creștinul este dator să rămână fidel făgăduințelor sale. Harul Duhului Sfânt îl angajează pe om la o convertire continuă spre Dumnezeu. „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare” (Ioan 5, 7), se justifica bolnavul. Dar Hristos îi răspunde: „Nu ai om, pentru că niciun om nu e în stare să te vindece, fiind toți bolnavi. Dar ai Om pe Dumnezeu de acum, Care pentru tine și pentru toți oamenii am venit ca să te fac sănătos și să poți merge drept către locașurile veșnice, în casa Tatălui, ajutat de Mine în continuare”.[7]

Însă, în această justificare apare și punctul culminant în care se observă la paralizatul vindecat că dă dovadă de viclenia victimei. Nu vrea să fie vindecat. Nu vrea să participe la vindecare pentru că a făcut din boala lui un mijloc de putere asupra celorlalți. Iar scuza că nu are om o folosește ca un alibi perfect.

Este singura vindecare pe care Hristos o face fără să fie rugat și fără să cheme la participare pe cel vindecat, tocmai pentru a pune în evidență că fără participarea noastră orice vindecare, de orice fel, nu ne este de folos. Lucrarea Tainelor, fiind lucrarea directă a lui Dumnezeu, cere participarea noastră directă și totală. Doar în sinergie Tainele Bisericii sunt pline de Înviere, de viață nouă. Nu există Înviere decât în punctul întâlnirii și al implicării totale dintre om și Dumnezeu. Fără aceasta, Tainele, Învierea și chiar prezența lui Dumnezeu nu ne folosesc la nimic. Dimpotrivă, stârnește în noi nemulțumire, împotrivire sau chiar viclenie, folosindu-ne de darurile dumnezeiești pentru interese ascunse. De altfel, în întreaga cuvântare reținută de evanghelistul Ioan, după vindecarea slăbănogului (bine ar fi să fie citită liturgic împreună cu pericopa) tocmai aceasta pune în atenție: există Înviere și înviere. Una spre viața veșnică, alta spre osânda veșnică (Ioan 5, 29). Diferența o face omul, nu Dumnezeu. Toți vom învia, dar nu tuturor ne va fi bucurie. Adevărat este că Biserica este școala și laboratorul Învierii (Sfântul Dumitru Stăniloae). Așadar, doar cine face experiența învierii acum, din întâlnirea voită și conlucrată cu Hristos, va continua în veci de veci. Ceilalți însă, sunt fugarii, fricoșii sau viclenii întâlnirii cu învierea, acum și în veci de veci.

Evanghelia și creștinismul pot părea severe. Exigența lor însă se datorează prețului cu care am fost răscumpărați: moartea lui Dumnezeu prin ura oamenilor. De aceea, Viața și Învierea țâșnesc doar din moartea făcătoare de Viață a lui Hristos cel răstignit. În același timp, în inima acestei asumări responsabile, deloc ușoare, se ascunde o Taină a Iubirii, care merită orice efort, orice implicare, chiar și moartea pentru ea, întrucât în inima acestei Iubiri stă toată nașterea și înnoirea făpturii umane, avariate din cauza păcatului. Cine însă vrea să se folosească de Taina Iubirii pentru viclenie are parte de reversul ei: toată grozăvia urii și a deznădejdii. În această ipostază este paraliticul din Evanghelie și toți cei care nu știu să se folosească de Darurile primite de la Dumnezeu. Toți sunt exemple ele modului în care se ratează Înviere.

Din această perspectivă, evenimentul vindecării slăbănogului este un fapt tulburător tocmai pentru că ne pune în fața unei ratări. Ratarea Învierii! Mai cu samă ratarea este motivul pentru care avem această a patra duminică, în această perioadă pascală, așezată înadins spre luare aminte. Cum aminteam, nu slăbănogul Îl roagă pe Hristos să-l vindece, ci Hristos Îl vede pe paraliticul de treizeci și opt de ani și vine către el, fără să fie rugat sau chemat, și îl întreabă: Vrei să fii sănătos? (Ioan 5, 6). Dialogul dintre ei este destul de ciudat întrucât în loc de reacție și dorință de vindecare observăm la cel bolnav eschivare, justificare, scuze, ezitare, fapt ce trădează un soi de interes/avantaj făcut din boală sau chiar un loc de putere față de ceilalți (cum adesea se poate observa la cerșetorii/bolnavii obraznici). În atare situație, Hristos știe că se pune pe El Însuși la risc când face această vindecare. Mai precis, când face daruri fără să i se ceară și fără să aibă o întâmpinare în darul pe care-l oferă. Iisus îi spune direct: „Scoală-te, i-ați patul tău și umblă” (Ioan 5, 8), iar paralizatul se ridică destul de nedumerit.

Fiind în zi de sâmbătă, la doar câțiva zeci de metri de Templu, slăbănogul merge să-i mulțumească totuși lui Dumnezeu cu patul ambulant în spate, spre marea tulburare a celor prezenți care-l acuzau că face ceea ce nu se cade sâmbăta. Vrând să se justifice în fața acuzatorilor acuzând pe binefăcător descoperim că fostul slăbănog nici măcar nu-I știe numele. Este sănătos, vindecat, întreg și nu cunoaște numele vindecătorului său, ceea ce trădează nu doar lipsa de recunoștință, ci chiar o nepăsare cruntă vizibilă, de altfel și din faptul că mută acuza pe Iisus: „Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă” (Ioan 5, 11). Lucrurile rămân, nu pentru mult timp, în această situație nedeterminată. Apoi, Iisus vine la el a doua oară, iarăși din proprie inițiativă și I se descoperă atenționându-l pe cel vindecat de pericolul la care singur se expune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Răspuns dat oarecum la toți cei care se plâng că Dumnezeu nu le împlinește cererile: pentru că risipind darurile și binefacerile primite se fac lucrurile din urmă mai rele decât cele dintâi (Matei 12, 45).

Finalul este tulburăror. Vindecatul merge la autoritățile de la Templu și le spune care este numele celui ce l-a vindecat. Pe scurt L-a turnat, L-a denunțat pe Iisus. Nu mulțumire, nu recunoștință, ci L-a predat iudeilor să fie pus spre acuzare. Ceea ce face acest slăbănog vindecat trădează un soi periculos de perversitate. Scapă de moarte și dă la moarte. El știa că trebuia să moară pentru că a încălcat sabatul, dar ca să scape îl dă în vileag, la moarte, pe cel ce i-a dăruit scularea/Învierea din moartea paraliziei. Din cauza trădării lui, Iisus capitalizează acum toată ura și oprobiul iudeilor: Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, pentru că a încălcat sabatul (Ioan 5, 16). Deși Iisus nu a încălcat sabatul pentru că nu lucrat nimic. El doar a spus un cuvât, a dat o poruncă, ca un Dumnezeu și boala s-a depărtat. Cel care a lucrat a fost slăbănogul. El și-a luat patul și a început să umble pe esplanada Templului. Iisus însă, face un Dar care nu I se cere. Darul sculării din orizontala bolii și a căderii, imagine a morții continue. Este înviat fără să i se ceară consimțământul. Reversul este că o Înviere făcută în Dar este o Înviere refuzată.

Există un final trist al acestui episod, care se concentrează în faptul că Învierea poate fi ratată. Cine nu învie sufletește prin credință și virtuți nu-i va fi de nicun folos învierea trupească cea de obște, la cea de-a doua venire a Mântuitorului (Ioan 5, 29). Învierea se poate și pierde, se poate și rata, ceea ce este cel mai îngrozitor lucru cu putință pentru făptura umană făcută să vibreze și să vieze în continuă înviere. În acest sens, un sinaxar bizantin, scris pentru această duminică, spune despre paraliticul de treizeci și opt de ani, sculat din boală în dar, că va fi iudeul care, în noapte în care Iisus va fi arestat și dus în fața marelui preot, la Caiafa, l-a pălmuit pe Iisus că vorbește nepoliticos arhiereului: „Aşa răspunzi Tu arhiereului?” (Ioan 18, 19-22). Până aici poate să meargă prefăcătoria și nerecunoștința pentru toate darurile pe care ni le face Dumnezeu: devii bătăuș de Dumnezeu, acuzator și omorâtor de Dumnezeu.

Lecția uimitoare a acestui episod, din această duminică și această perioadă liturgică, valabilă pentru toate generațiile este că, atunci când viclenim cu Iubirea, Învierea se poate pierde, se poate rata, se poate transforma într-un blestem al nostru, pentru că nu știm să-L primim pe Iisus Hristos cu darurile Sale, cu recunoștință, cu credință și fidelitate până la moarte, așa cum El ne face nouă.