Potrivit gândirii antice, începutul, mijlocul și sfârșitul sunt puncte cheie ale unui întreg desăvârșit. Și cum octava pascală este un astfel de întreg (Tertulian încă din secolul al doilea spunea că are cincizeci de zile, imagine a timpului întreg), Înjumătățirea Praznicului Învierii punctează cu înțelesuri tainice mistagogia Penticostarului: „Sosit-a înjumătățirea zilelor, care se încep de la mântuitoarea Înviere și se pecetluiesc cu dumnezeiasca Cincizecime; și strălucește având strălucirile din amândouă părțile și unindu-le pe amândouă; și este prăznuită, arătând mai dinainte slava ce va fi să fie, a stăpâneștii Înălțări”[1].

Bineînțeles că nu despre un mijloc aritmetic este vorba, ci despre o anume centralitate duhovnicească, mijlocită de etapele timpului creat. Mijlocul este întotdeauna cel care ține capetele, cel în funcție de care se judecă elementele care îl înconjoară. Mijlocul este centrul gravitațional al lucrurilor, punctul de referință al unui sistem și deci devine un axis mundi pentru tot ce se află în relație cu el. Tocmai acest sens de centralitate axiologică dorește să-l evidențieze Înjumătățirea Praznicului. Și pentru că la acest praznic nu se pomenește un anumit eveniment din istoria mântuirii, centrul devine Însăși Persoana Care a lucrat mântuirea noastră, Iisus Hristos. Prin paronimie, se face transferul semantic de la „mijloc” la „mijlocitor”. Hristos Se pune pe Sine în mijlocul praznicului pentru că El este centrul întregii creații și, totodată, Mijlocitorul nostru către Dumnezeu Tatăl. Așa cum ziua de la mijlocul perioadei pascale leagă toate praznicele acesteia, la fel Hristos leagă pe om de Dumnezeu, după ce mai întâi l-a legat de Sine.[2] „Cel ce ții în mână mijlocul și sfârșitul și începutul tuturor, ca Cel ce ești fără început, ai stat în mijloc, grăind: Veniți, cei plini de înțelepciune dumnezeiască, de vă îndulciți din darurile cele dumnezeiești”[3].

Rolul Său de centru și de mijlocitor este dat de faptul că, pe de o parte, este Creatorul lumii, pe de altă parte, posedă dubla natură divino-umană. Ca Fiu al lui Dumnezeu și ca Fiu al omului, Hristos este „Mediatorul teantropic”, Cel din care și prin care sunt și devin toate. Răstignirea lui Hristos pe Cruce, lucrează „mântuirea în mijlocul pământului” (Psalmul 73, 13)[4] prin care înnoiește toate, Crucea devenind axis mundi, al întregii creații văzute și nevăzute. Cu alte cuvinte, toată desăvârșirea are în centru pe Hristos. Care nu poate fi nici ocolit, nici ignorat, fără consecințe directe.  Dacă El este începutul și sfârșitul, Alfa și Omega creației (Apocalipsă 22, 13), tot El este și centrul ei, Persoana de referință și de legătură a întregii creații cu izvorul vieții care se află în Tatăl. În definitiv, nu „extremitățile” susțin mijlocul, ci El, Hristos-Centrul, le susține pe acelea, adică le determină și le dă sens.

Încă nu s-au stabilit unde a apărut pentru prima dată cinstit acest Praznic, în miercurea săptămânii a patra după Paști. Unii îl fixează în Orient, alții în Occident. Prin secolul cinci, Petru Hrisologul, Episcop de Ravena, deplânge creștinii care nu mai cinstesc cum se cuvine această zi, considerând-o de mică importanță, așa cum mai accentuat se întâmplă în zilele noastre. Însă, spune el, această sărbătoare are o bază solidă în tradiția Părinților și în însuși sezonul pascal[5]. În Constantinopol, Leonțiu de Bizanț ne spune că acest praznic, departe de a rupe unitatea Cincizecimii, o pune mai degrabă în lumină[6]. Mai mult, din punct de vedere liturgic, acestui praznic i s-a adăugat o octavă, adică o perioadă de după-prăznuire, fiind încadrat între marile praznice ale Mântuitorului. Pe de altă parte, un astfel de popas era necesar cu atât mai mult cu cât nu exista vreun alt praznic între cele două extremități ale acestei perioade pascale, care să revigoreze urcușul mistico-duhovnicesc al credincioșilor, Înălțarea fiind prăznuită pe atunci în seara Duminicii Cincizecimii.  

Pericopa evanghelică de la Ioan (7, 14-30), citită la acest praznic, ne situează la mijlocul sărbătorii iudaice a Corturilor (Sukkot), care se prăznuiește toamna, între 15 și 22 Tișri (septembrie-octombrie). Inițial, aceasta era o sărbătoare agrară, numită „sărbătoarea strângerii roadelor” (Ieșire 23, 16), însă la scurt timp a fost integrată acesteia și comemorarea peregrinării prin deșert a poporului iudeu, după ieșirea din Egipt, timp în care evreii au viețuit în corturi (Levitic 23, 34-43). Dacă Părinții Bisericii au rânduit această pericopă la mijlocul perioadei Cincizecimii este pentru că au înțeles mesajul pe care Însuși Hristos l-a transmis atunci când, intrând în Templu la jumătatea sărbătorii Corturilor, a început să învețe pe iudei. Cuvintele pe care le-a rostit Hristos fac trimitere la o temă esențială a deosebirii dintre Adevăr și minciună în contextul răstălmăcirii Cuvintelor Sale de către iudei, până la a spune că Iisus are demon (Ioan 7, 20), opusul lui Dumnezeu, El, Dumnezeu întrupat fiind.

Evanghelistul Ioan Îl pune în lumină pe Mântuitorul Hristos în descoperirea Lui de Sine Însuși. Observăm, însă, că descoperirea Lui la întâlnirea cu oamenii este însoțită de un paradox. Cu cât se descoperă mai mult Iisus Hristos, cu cât se arată mai adânc Cine este El, cu cât își desfășoară Tainele vieții Sale în vulnerabilitate, cu atât mai mult lumea Îl urăște. Cu atât mai mult ostilitatea și vrăjmășia se capitalizează în jurul lui. Este o constatare tulburătoare pe care ne-o dă evanghelistul Ioan în aceste discuții avute de Hristos la Templu cu liderii evreilor. Adevărul lui Dumnezeu contrastează izbitor cu starea oamenilor robiți de duhul minciunii: Lumina luminează întru întuneric și întunericul vrea să o cuprindă, dar nu reușește (Ioan 1, 5).

Esențial de înțeles în acest conflict rămâne diferența dintre cum se descoperă Dumnezeu și cum vrem noi să fie El. Când nu corespunde așteptărilor noastre, atunci nu doar că Îl tratăm cu indiferență, dar chiar știm să țesem în jurul Lui fel de fel de conspirații, o ostilitate vădită care crește și se desfășoară în violență. De aceea, observăm la evanghelistul Ioan cum toate semnele și descoperirile lui Hristos, sfârșesc în ostilitate și aproape la toate e pe punctul de a fi linșat. Chiar Mântuitorul refuză urcarea la Ierusalim de Praznicul Corturilor, ca să nu-L omoare iudeii, pentru că îl vindecase pe slăbănog în zi de sabat, deși trecuseră luni bune de la acest eveniment.

Fondul Evangheliei lui Ioan este unul liturgic. Îl prezintă succesiv pe Iisus venind la Templu, ca un evreu credincios, la toate Sărbătorile mari, timp în care se arată Cine este El Însuși, prin aceasta umplând sărbătorile evreiești de un alt înțeles. Iisus merge la Templu ca un evreu adevărat și ca Dumnezeu adevărat, ceea ce pune în evidență Praznicul, ca timp al Întâlnirii dintre persoane, dintre om și Dumnezeu. În Praznice, Dumnezeu vine la întâlnire ca să se descopere nouă și noi să ne descoperim Lui. Dacă nu-L primim așa cum Se descoperă El, atunci apare ostilitatea din care perdant iese doar omul.

Praznicul Corturilor era cea mai mare și cea mai frecventată sărbătoare a iudeilor, Sărbătoarea Sărbătorilor ce avea zece zile de pregătire, la a zecea zi era Sărbătoarea Ispășirii (în care arhiereul intra în Sfânta Sfintelor, singura dată în an, pentru a sfinți altarul cu sângele jertfelor) și din ziua a cincisprezecea urmau alte șapte zile, plus încă o zi: opt zile de prăznuire. Acest Praznic le amintea nu doar de sfințirea Cortului Mărturiei de către Moise și a Templului de către Solomon, ci și de petrecerea lor în corturi timp de patruzeci de ani. Erau zeci și chiar sute de mii de oameni adunați la Ierusalim. Totul se desfășura în jurul a trei simboluri esențiale: apa, lumina și Tora. Astfel, în fiecare dimineață preoții coborau în alai la izvorul/bazinul Siloamului, din partea de sud a Templului și aduceau în vase de aur apă pe care o vărsau la baza altarului, semn al împlinirii profețiilor că din Templu va țâșni marele râu care va trebui să transforme deșertul într-o Grădină, așa cum fusese în Eden. Timp de șapte zile se repetau aceste gesturi în pelerinaj. În același timp, se făcea înconjurarea altarului cu un mănunchi de trei plante speciale, spunând sfârșitul psalmului 117: „Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă. Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.

De asemenea, în fiecare noapte se aprindeau în incinta Templului făclii mari și candelabre, care luminau toată noaptea făcând-o ca ziua, amintind de norul de lumină care, noaptea se transforma în stâlp de foc, semne care i-au însoțit pe evrei la ieșirea din Egipt. Pe lângă acestea, tot la șapte ani, timp de șase zile se citea în auzul tuturor toată Legea, toată Tora, ca o actualizare și înnoire a Legământului cu Dumnezeu. În ultima zi, când terminau de citit Tora, dănțuiau cu Cartea Sfântă, ca semn al bucuriei pentru că Dumnezeu le-a dat o Carte, le-a dat Legea. Paradoxal este că, deși Hristos era prezent la Sărbătoare, ei se bucurau de o carte, dar refuzau pe Dătătorul Cărții. Cu cartea în mână, care anunța venirea lui Dumnezeu în mijlocul lor, așa cum și era la acest Praznic, ei nu L-au putut recunoaște. Așa se întâmplă ori de câte ori o Carte sau o Lege înlocuiește o Persoană. Toate se învârt în jurul persoanelor și a relației dintre ele. Restul creează doar cadrul și ambientul dragostei dintre ele. Și nu e puțin lucru.

Pe acest fond putem înțelege de ce Iisus le spune: Eu sunt Apa cea vie (Ioan 4, 10), Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12) și Cuvintele Mele sunt noua Lege (Ioan 7, 38), descoperiri legate direct de simbolurile cinstite de evrei la acest mare Praznic. Își aplică Sieși simbolurile lor, El descoperindu-se ca fiind Noul Templu, Noua Toră, Apa Vieții și Lumina lumii, descoperiri care declanșează discuțiile în contradictoriu cu iudeii.

Iisus vine abia la jumătatea Praznicului la Templu, amânând prezența din cauza unei provocări adresate de „frații Lui”, care-L îmbiau să meargă la Ierusalim: Du-Te și fă semne. Du-Te și Te arată lumii, fii Regele nostru. Arată-Te ca un Mesia așa cum știm că ești. (Ioan 7, 2-4). Fapt îngrozitor interpretat chiar de Hristos în dreptul lor, arătând că făceau această provocare pentru că nici frații Lui nu credeau în El (Ioan 7, 5). Hristos nu răspunde provocărilor pentru că nu execută semne la comandă și pentru că nu sosise încă ceasul/vremea proslăvirii Lui (Ioan 7, 8), adică ceasul morții. Or, iudeii voiau să-L ucidă degrabă, după vindecarea slăbănogului și răsturnarea meselor în Templu. 

Merge, totuși, pe ascuns/incognito la Templu, la jumătatea Praznicului, timp în care, pe fondul ritualului apei și al citirii Torei, face o descoperire publică riscantă: „Cel însetat să vină la Mine și să bea. Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38). Cuvânt tulburător în care Hristos vorbește despre Sine Însuși ca adevăratul Templu. Templul e noul Eden. Din Eden trebuie să curgă râuri și Iisus le aduce aminte că într-adevăr, râuri de apă vie vor curge din pântecul Lui. Textul este tulburător și din pricina punctuației, care poate schimba sensul. În funcție de aceasta se poate pune întrebarea: din pântecul cui vor curge râuri de apă vie? Unii spun că din pântecele oricui crede în Iisus Hristos vor curge râuri de apă vie, de iubire și de har, fapt ce se va adeveri în toți cei ce se vor umple de Duhul Sfânt crezând în Hristos. Dar, la acel moment, Hristos vorbea despre Sine și profețea răstignirea Lui, dându-le pe față intențiile lor de răzbunare pe Adevărul pe care Li-l descoperea și nu vroiau să-l primească. Aceste râuri de apă vie vor curge din Hristos și știm aceasta de la evanghelistul Ioan, care singur relatează acest episod (ca împlinire a celor spuse la sărbătoarea Corturilor), atunci când, după moartea lui Iisus, centurionul verifică moartea Lui înfigând lancea în coasta lui Iisus care pătrunde până în inimă de unde țâșnește Sânge, Apă și Duh. Acestea țâșnesc din pricina dragostei Lui, neîmpărtășite  de ei și de noi, pentru care Hristos este pe cruce. Această Coastă împunsă va fi Izvorul din care va țâșni continuu iubirea făcătoare de Viață nouă a lui Hristos în Biserica Sa.

Pentru toate cuvintele rostite de Iisus la jumătatea acestui Praznic (3-4 capitole la Ioan), procesul lui Iisus începe să se desfășoare în ascuns. Fariseii și cărturarii declanșează procesul Lui, chiar se hotărăște arestarea și condamnarea Lui la moarte, pentru blasfemie. Doar Nicodim are curajul să-i înfrunte, dar fără sorți de izbândă.

Și lumina și apa sunt cele mai expresive simboluri ale Vieții, fiind identice cu prezența Viului în lume. Revărsările lor întrețin Viața creației continuu. Odată cu ele, însă, se revarsă înspre creație Iubirea lui Dumnezeu, întrucât apa și lumina nu pot exista de la sine, ci numai în directă legătură cu Creatorul lor. În același timp, apa și lumina creează cel mai potrivit cadru al iubirii dintre oameni, dintre ei și Dumnezeu. Fără apă și lumină totul s-ar întoarce în uscăciune și în moarte. Prezența lor însă este prezența iubirii binefăcătoare și a Învierii nemincinoase. Așadar, cine iubește se revarsă către cei iubiți precum apa și lumina, pentru că iubirea este o lumină încântătoare plină de căldură și o prezență răcoritoare, precum apa de izvor. Doar în inima care iubește în Adevăr este o sete permanentă după Dumnezeul cel Înviat, după celălalt și se deschid din ea înmiite izvoare de lumină binefăcătoare.