În zâmbetul amintirilor, chipul Sfântului Spiridon ne așteaptă luminos ca un nou răsărit. Totul a început odată cu hirotonia întru preot a soțului meu. Aceasta a fost rânduită chiar de ziua Sfântului Spiridon și este evidentă pecetea pe care așezat-o în viața părintelui, de atunci. După slujbă, am primit cuvânt de la Arhiereu că pruncul pe care îl purtam în pântece se va numi Spiridon. Chiar dacă noi nu știam de este băiat sau fată, ne propusesem să îl încredințăm Sfântului Nicolae. Dar dacă așa am primit cuvântul, l-am luat ca de la Domnul și într-adevăr, la ceva vreme, a sosit printre noi și pruncul Spiridon. De atunci, Sfântul Spiridon a devenit din ce în ce mai prezent în viața noastră. 

Una din întâmplările minunate cu Sfântul este cea cu bradul de Crăciun. În vremea aceea, părintele era preot onorific în Azilul de bătrâni. Trebuie să mărturisesc că ne descurcam foarte greu cu bănuții și efectiv nu am avut cu ce să luăm brad. A doua zi era prăznuit Sfântul Spiridon. L-am rugat să ne ajute cumva în privința brăduțului, deoarece copiii își doreau foarte mult. Nu știu cum, părintele a primit după Sfânta Liturghie o mică sumă de bani, cu care a mers direct în piață să aleagă un brad. Evident, abia i-au ajuns banii pentru cel mai ieftin, mai micuț și mai scund brăduț. Bun și acesta, a gândit, mulțumind Sfântului Spiridon. Numai că surpriza cea mare a fost când, odată ajuns acasă, părintele abia a putut urca bradul de cât de mare se făcuse. Iar când l-am așezat în cameră, am constatat că era mai înalt decât tavanul, așa încât a trebuit să îi mai retezăm din vârf ca să îl putem monta. Copiii se jucau cu diverse figurine printre ramurile dese ca printr-o adevărată pădure. Ne-am minunat cu toții ca niște prunci alintați și de atunci cumpărăm bradul de Crăciun numai de ziua Sfântului Spiridon. În primii ani ai vieții de familie, de fiecare dată rânduia Sfântul ceva special, prin care ne încredința că este lângă noi.

Anii au trecut noian. Multe întâmplări poartă semnătura Sfântului Spiridon, însă acum vreau să vă povestesc două dintre cele mai recente, când i-am simțit concret și grabnic ajutorul.

Când eram însărcinată cu cel de-al șaptelea prunc, am simțit ajutorul lui atât de grabnic, încât și acum mă minunez... Din diverse pricini, aveam mari probleme de sănătate, iar pruncul părea și el cu ceva probleme, căci deși aveam cam 9 săptămâni, nu se vedea deloc pe ecograf. În acest context, a trebuit sa merg din nou la medic. La cel de-al doilea consult, mi-au fost semnalate alte câteva nereguli serioase și mi s-a spus că e posibil să am cancer. Doamna doctor era aproape sigură de asta și a început să insiste asupra riscurilor cu sarcina, sugerând, tot mai insistent, să renunț la ea. Doamne! Imposibil așa ceva! Însă dânsa atât de mult s-a panicat de tot ce presupunea o sarcină cu cancer, având în vedere și vârsta mea și fondul patologic din acea perioadă, încât efectiv nu putea auzi altă variantă decât aceasta a avortului...

Am ieșit cu totul răvășită de acolo. Dar nu pentru că m-ar fi atras gândul pruncuciderii, ci din pricina presiunii pe care știam că va trebui să o îndur din partea tuturor în condițiile acestea. Medici, oameni de rând care mă vor acuza că las ceilalți copii pe drumuri pentru încăpățânarea mea de a ține un copil care nici măcar nu apare la ecograf, părinții mei care ar fi fost distruși și nu ar fi acceptat să mă piardă așa... Starea de maximă slăbiciune din ultimii ani, tremurul și frigul aproape permanente, analizele proaste (aveam o pancitopenie inexplicabilă), problemele vieții de zi cu zi, frământările sufletești cu creșterea copiilor, iar acum și cancer de col... Asta lipsea... Simțeam că nu îmi mai pot gestiona trupul. Abia mă țineam efectiv pe picioare, iar această răvășire mă depășea. Tremuram în luna iunie la soare și simțeam că mă voi prăbuși din clipă în clipă într-un hău, în mijlocul străzii. Atunci m-am hotărât să întârzii câteva clipe acasă și să merg la biserica Sfântului Spiridon, care se afla în zonă. Mi-am atârnat toată nădejdea de Sfântul. Acolo, înaintea ușii închise, dar frumos sculptate, am revărsat întreaga neputință.

Ajută-mă, Sfinte Spiridon! Ține-mă strâns de tot și, de e voia Domnului, dăruiește-mi tărie! Împrumută-mi puțină putere dumnezeiască, eu omenească nu mai am, cât să pot trece cu bărbăție creștină prin cele puse înainte... Grabnic, grabnic și chiar acum, te rog, întărește cumva mădularele mele sufletești și trupești, căci sunt copleșită. Știu că ești Sfânt Taumaturg, știu că prin Duhul Sfânt cunoști cel mai bine ce simt acum. Știu că poți să faci lucruri dumnezeiești, ce nu pot fi explicate omenește. Cred, fără să mai gândesc omenește. Cuprinde-mă cu dragoste părintească și căldură sfântă în îmbrățișarea ta și fie fă-mă bine, fie orice îmi va rândui Domnul, dă-mi putere sfântă să pot duce... 

Apoi am tăcut deplin... Ușor-ușor a coborât liniștea, apoi am început să mă mai încălzesc, să mi se așeze o inimă caldă în piept și să mă simt moale, așezată, stabilă. M-am simțit îmbrățișată cu duhul, cuprinsă la pieptul părintesc dătător de bine. Cu pace, am putut merge spre casă întru Domnul... Mulțumesc nespus Sfântului Spiridon pentru că m-a ajutat să-mi revin! Cu timpul a rânduit ca lucrurile să decurgă bine. Aici au conlucrat mulți sfinți. În primul rând Maica Domnului, dar și Sfântul Gheorghe, Sfântul Gherasim din Kefalonia, mijlocirea maicii starețe Taisia și puterea Sfântului maslu. Analizele s-au reglat, iar pruncul a venit pe lume, prin alte mari minuni, pe care le voi povesti cu altă ocazie. 

Cu adevărat, minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui! În timpul sarcinii, mi s-a împlinit și marea dorință de a ajunge din nou în Corfu. Am mers pe jos din port până la Biserică. Abia așteptam să-l revăd pe Sfântul Spiridon. Ni s-a spus că, din cauza pandemiei, racla stă mai mult închisă, se deschide un sfert de oră, apoi iar se închide. Cu toate acestea, am găsit racla deschisă! Aveam emoții mari cât insula Corfu și am fost fericită cum nu pot descrie când am ajuns la Sfântul. Nu știam cum și cât aș putea să-i mulțumesc!!! Nu m-aș mai fi dezlipit de raclă și de chipul Arhieriei Sale atât de smerite! M-am rugat pentru fiecare dintre cei dragi ai mei, povestindu-i cele ce oricum știa. Simțeam cum îmi primește fiecare gând al inimii, cum se face una cu fiecare dintre cei pe care îi încredințez... Pe părintele meu smerit care stătea sub așezământul Dânsului, pe Spiridon și apoi pe fiecare în parte, plus persoane dragi sau nevoiașe. 

La un moment dat, am simțit cu putere înlăuntrul meu un cuvânt: „Nu cu prăjituri și înghețată îți mântuiești copiii.” Incredibil! Ca să vă explic: primisem blagoslovenie de vreo doi ani să nu mă mai îndulcesc cu aceste bunătăți pământești. Am zis să fac și eu o mică nevoință pentru copii, dar și pentru viața lumii. Acum, fiind foarte cald și gândind cu răsfăț că sunt însărcinată, mi-am permis vreo câteva înghețate. Și iată că am primit „cartonaș galben”. E minunat Sfântul! Dar eram fericită, l-am primit ca pe un semn că abstinența aceasta e într-adevăr o potecuță de la și către Domnul. Nu-mi venea să cred că Sfântul Spiridon mi-a spus acestea, mă întrebam dacă au fost doar închipuiri.

Însă, după ce am plecat, băieții mari au adus înghețatele promise la întoarcere. Am înghițit în sec, nu neapărat de poftă, cât de impostură, căci eu eram pe lista celor care ceruseră aceste înghețate. Mi le luaseră cu atâta drag și nu știam cum să îi refuz fără să le rănesc dragostea. „Ce mă fac acum, sfinte al meu?”, am spus atunci, cerând ajutor Sfântului Spiridon. Și imediat au apărut din toate părțile multe mânuțe. Parcă celor mai mici le crescuseră mâini în plus, că se tot înghesuiau prin plasă și goleau, goleau, se ciondăneau pe ele – „Eu vreau cu fructe și cu ciocolată. Tu ai luat, Ioan lasă-mi și mie! Stai, că Efrem nu are...” și tot așa. Într-un final, au dispărut toate înghețatele, fără să-și dea nimeni seama că am rămas fără. M-am amuzat în tăcere și cu mult drag de cât de firesc sunt Sfinții cu noi. Ca într-un zâmbet senin și mereu nou.