Despre sfințenie și intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, nu a fost nicăieri Hristos mai explicit. El n-a zis: „dacă nu veți posti sau nu vă veți nevoi, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“ , ci doar „ne nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3).
Sfințenia este o realitate integrală a ființei și transcende categoriile spațiale sau temporale, pătrunzând până în anii copilăriei persoanei umane. Fiecare prunc botezat în numele Sfintei Treimi este un sfânt adevărat. Viața omului sfânt este așadar un zbor sfânt și sfințitor către iubirea mereu mai profundă a lui Dumnezeu. Sfântul prunc Nicolae – menționează biograful său Mihail Arhimandritul (sec. VIII) – în zilele de miercuri și vineri nu mânca nimic, iar în celelalte zile sugea doar de la sânul cel drept al mamei sale.
Sfântul Simeon Metafrastul certifică această realitate: „Când a venit vremea ca pruncul sfânt să fie hrănit și a fost pus la sânul matern, Dumnezeu a arătat tuturor ce fel de om avea să fie Nicolae când va ajunge la vârsta libertății. Pentru că în timpul săptămânii se hrănea de la sânul maicii sale ca orice copil, dar în zilele de Miercuri și Vineri nu se hrănea decât o singură dată. Și aceasta pentru că Nicolae, din primele momente ale vieții sale, a trăit pentru a arăta că postirea și înfrânarea au fost votul întregii lui vieți. Și așa a crescut, model al bunei viețuiri, în parte reflectând caracterul părinților lui, dar și dezvoltând bunătatea din interior“. Înfrânarea a fost virtutea care l-a însoțit toată viața lui. Pentru aceasta a fost numit „Învățător al înfrânării – εγκρατείας Διδάσκαλον“ .
Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primește integral iubirea celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptaculul deplin al iubirii și dăruiește iubirea prin frumusețea lui tainică în care Dum¬nezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit și nu poate răspunde decât prin plâns. Un prunc poate fi rănit printr-un zgomot sau chiar printr-o privire. Lumina ființei sale este atât de fragilă, încât viața lui este iubire sfântă împărtășită lumii. Pruncia este frumusețea integrală care se dăruiește fără să ceară nimic în schimb, ca izvorul care dăruiește apă chiar dacă nimeni nu e acolo pentru a o bea, sau ca surâ¬sul și mireasma florilor care există indiferent de privitor. Pruncul este frumusețea înlăcrimată a lumii. El este dependent de iubirea părinților în toate dimensiunile umanității sale smerite și feciorelnice: el trebuie învelit („N-are scutec de-nfășat, nici hăinuțe de-mbrăcat, Preacurata, pentru Pruncul de-mpărat“ ), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile, până când va deveni de sine lucrător. Așadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru că în ea nu este nici o urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtășită și dependență reciprocă a persoanelor în Dumnezeu. Dacă la toate viețuitoarele din lume, puiul devine independent după relativ scurt timp, puiul de om este neputincios multă vreme, arătând firea lui comunională, dependența de Dumnezeu și necesitatea iubirii jertfelnice pentru viață.
Plânsul pruncilor este plânsul lui Dumnezeu, în dorul Lui de a fi iubit și în durerea Lui de a iubi fără răspuns.
Sărbătoarea Nașterii Domnului și a Întâmpinării Domnului ne învață teologia prunciei dumnezeiești, adică a smereniei și iubirii neinteresate. Pruncul este icoana smereniei dăruitoare, a dependenței totale, a fragilității feciorelnice și a iubirii integrale. Rațiunea de a fi a pruncului este aceea de a răspândi iubire și frumusețe. Însuși Dumnezeu Își asumă condiția de prunc pentru a arăta infinitatea iubirii Sale dăruitoare și smerenia Sa atotputernică: „Prunc Te-ai făcut pentru mine Cel ce ești vechi de zile; curățirii Legii Te împărtășești, Precuratule Dumnezeu, ca să îmi încredințezi mie trupul cel din Fecioară“ (tropar la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului 2 februarie) .
Această frumusețe și rodire spirituală a pruncilor este evidentă și în istorisirea întâlnirii dintre Maica Domnului și Sfânta Elisabeta. Comunicarea spirituală dintre suflete se vădește în faptul că pruncul nenăscut Ioan, care va deveni Botezătorul Domnului, saltă de bucurie în pântecele mamei sale la întâlnirea cu Maica Domnului purtând în pântecele ei pe Iisus Mântuitorul, „Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii“ (Ioan 1, 29). Există o recunoaștere și o iubire tainică între omul sfânt și Dumnezeu care trece peste hotarele vremii, odihnindu-se în infinit.
Prezența lui Dumnezeu în lume și în mod accentuat în sfinți se întrepătrunde de atotștiința Lui, iar harul dumnezeiesc devine în om încă de la început o „respirație a Du-hului Sfânt“ în el (după expresia Sf. Teofan Zăvorâtul). Astfel, pruncul zămislit în iubire și rugăciune și hrănit (prin mama sa) de Dumnezeieștile Taine ale lui Hristos devine purtător de Dumnezeu încă din pântecele maicii sale. Despre Sfântul Ierarh Spiridon, ierarhul Trimitundei, Biserica spune: „Pe ierarhul Domnului, care din pântece este sfințit (...), acum să-l lăudăm“ . Sfințenia este așadar o valoare care transcende timpul și odihnește în veșnicia lui Dumnezeu. Ea este o intuiție cerească, o pregustare a veacului viitor, este minunea iubirii răstignite care trece peste orice succesiune sau parțialitate creaturală pentru a sluji omul integral cu toată viața și moartea lui, cu fiecare clipă, chiar și cu clipele netrăite, îmbrățișând pe Dumnezeu mereu mai strâns într-o iubire fără sfârșit.
Minunile lui Dumnezeu se revarsă peste pruncii Săi într-un mod negrăit și necuprins, dovedind caracterul unitar al persoanei umane și vocația plenară a vieții temporale a omului: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca acestora este Împărăția lui Dumnezeu“ (Marcu 10, 14). Viața umană nu este doar o curgere a vremii de la pruncie către bătrânețe și moarte, ci întoarcerea mereu mai vie la limanul zorilor vieții, în locul unde strălucește lumina creatoare a lui Dumnezeu: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3). Pruncia ca viziune luminoasă a iubirii este așadar criteriul teologic fundamental pentru accederea în lumea cea nevinovată a Treimii: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8).