Rămâi cu bine și amintește-ți de credința mea; iar acestea (suferințele martiriului – n.n.) să nu te tulbure, ci să te întărească! (Sf. Mucenic Saturus către ucenicul său, Pudens, în Actele martirice)

Sfinții Mucenici au mărturisit cu tărie, devotament și abnegație credința lor în Hristos Domnul, hotarul dragostei lor pentru Dumnezeu fiind nehotărnicit. Pentru noi toți ei sunt paradigme ale credinței jertfelnice, mărturisirii neînfricate a credinței, răbdării neclintite în suferință, precum și ale fericitei smerenii. Pe acestea toate ei le-au întrupat și le-au făcut să rodească în mod desăvârșit.

Martirii, privind teribilele suplicii ca pe ceva neînsemnat, nu se grăbeau de fapt spre moarte, ci spre adevărata viață, căci Hristos era viața lor și a trăi însemna Hristos. Ei nu au dorit nici suferința, nici moartea, ci au fost convinși că merg spre viața veșnică, pe care credeau că au descoperit-o. Nu au șovăit în vreun fel când au fost împinși a alege între a-şi lepăda credinţa şi a muri mărturisindu-și convingerile de care erau total pătrunși.

Mărturia dată despre Adevăr a făcut din mucenici eroi ai credinței, căci ei sunt triumfătorii creștini împotriva necredincioșilor, aceștia din urmă fiind înșelați de zeii ce erau de fapt doar multiple manifestări ale demonilor și consecințele născocirilor minții umane decăzute.

Unii slujitori împărătești, alteori înșiși împărații păgâni sau proconsulii și prefecții de atunci de atunci doreau să-i ademenească, întru început, pe creștini cu adulații levantine, uneltiri și promisiuni lumești, tentații și oferte caduce, pentru ca aceștia să se dezică de credința în Hristos Domnul. Acești duşmani ai lui Dumnezeu doreau să-i despartă pe bunii creștini de Dumnezeul Cel viu şi să slujească demonilor pierzători, oferindu-le bunurile lor. Însă, aceștia din urmă erau convinși de faptul că nu li se dădea, pe cât li se lua și nu puteau fi păcăliți atât de lesne. De aceea urau darurile păgânilor, pricinuitoare de pierzanie, neprimind o cinste care este mama necinstei veșnice. Li se dădeau averi trecătoare şi o slavă care iute se veștejeşte. Erau făcuți cunoscuţi împăratului pământesc, ca să fie înstrăinați de adevăratul Împărat. Dar ei dispreţuiau întreaga lume (lucrurile lumii), aceasta neavând pentru ei un preţ egal cu cele ce doreau. Erau pătrunși de adevărul că nimic din toate cele pământești nu poate egala fericirea drepţilor. De aceea ei doreau doar un singur dar: cununa dreptăţii. O singură slavă râvneau: slava din Împărăţia cerurilor. Erau dornici să capete cinstea cea de sus și de chinul din iad se înfricoşau.

Dacă în acest mod al promisiunilor deșarte și al adulațiilor, creștinii nu au cedat, prigonitorii au recurs la chinuirea trupurilor lor, uneltind și scornind groaznice ordalii. Însă mucenicii i-au înfruntat pe acești persecutori cu forța credinței în Hristos și un curaj pilduitor pentru toate generațiile de creștini de pretutindeni și dintotdeauna.

Torturați pe nedrept și fără de milă, mucenicii iertau și cereau îndurare pentru cei vinovați de chinurile la care erau supuși. Supuși la cazne fiind, pentru ei mai dureroasă era osânda ce-i aștepta pe călăi, decât pieirea trupului lor; astfel, dați morții, ei se rugau pentru iertarea, pacea și viața tuturora. Așa s-au stins pentru lumea aceasta și așa și-au încheiat ei lupta și biruința: rugători înaintea lui Dumnezeu pentru toți, devenind pilde strălucite de statornicie în credință, modele de virtute, icoane ale curajului, bărbăției și abnegației și călăuze sigure și statornice pe calea către Înviere. Buni și biruitori prin jertfa lor, inegalabilii atleți ai lui Hristos, și-au împlinit lupta muceniciei înarmați doar cu armura lui Dumnezeu, platoșa dreptății, scutul credinței și sabia duhului.

Pentru ca să ne putem lesne convinge pe deplin de faptul că martirii sau mărturisitorii creștini capabili oricând de martiraj pot fi exemple de statornicie în credință, redăm o relatare de suflet ziditoare expusă de Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa, Viaţa lui Constantin cel Mare (I).Astfel, ni se menționează că, din porunca stăpânirii de atunci, în toate colţurile pământului mai-marii aşezaţi în fruntea popoarelor îi prigoneau pe credincioşii lui Dumnezeu. Dar, iată că tocmai de prin împărăteştile locaşuri aveau să iasă la lumină, înaintea oricăror altora, mucenicii cei plăcuţi lui Dumnezeu, purtând până la capăt întreaga luptă pentru dreapta lor credinţă şi înfruntând pentru ea de bunăvoie chiar focul, securea sau apa mării, precum şi toate celelalte chipuri ale morţii. Curând, în curţile împărăteşti aflate pretutindeni a început să se facă simţită lipsa bărbaţilor credincioşi – lucru care pe cei răspunzători i-a lipsit mai ales de ocrotirea lui Dumnezeu, de vreme ce a-i prigoni pe credincioşi însemna totodată a înăbuşi rugăciunile înălţate de aceia în sprijinul lor.

Numai Constanţiu – tatăl Sfântului Constantin – a dat ascultare unui gând înţelept şi cuvios, purcezând la un lucru de necrezut şi a cărui înfăptuire stârneşte uimirea: anume, el a poruncit tuturor oamenilor săi (începând chiar cu cei aflaţi în slujbele palatului şi până la demnitarii în funcţie) să se hotărască – fie a jertfi demonilor (în care caz puteau rămâne mai departe în preajma sa, păstrându-şi rangul neatins), fie să nu le aducă jertfă (în care caz porţile sale aveau să le rămână închise iar ei aveau să fie izgoniţi până departe şi lipsiţi de ocrotirea sa). Oamenii s-au împărţit, trecând unii deoparte, alţii de cealaltă parte, şi dându-şi fiecare în vileag felul alegerii. Atunci le-a dezvăluit şi omul acela minunat gândul ascuns de el în spatele şiretlicului, unora punându-le în lumină laşitatea şi egoismul, altora – în schimb aducându-le foarte mare laudă pentru statornicia lor înaintea lui Dumnezeu; după care, pe cei dintâi – de vreme ce fuseseră în stare să-şi trădeze Dumnezeul – nu i-a mai socotit vrednici să dea ochii cu împăratul lor (într-adevăr, cum şi-ar fi putut păzi credinţa faţă de împărat unii cărora le fusese dată în vileag nerecunoştinţa faţă de Cel de sus?). Ca atare, el a decretat că aceştia vor trebui să părăsească curtea împărătească şi să plece cât mai departe; despre ceilalţi, în schimb – pe care însuşi adevărul îi dovedise vrednici de (dragostea lui) Dumnezeu – a socotit Constanţiu că tot astfel se vor purta ei şi cu împăratul lor, şi, drept urmare, i-a rânduit în garda sa de corp şi le-a dat în grijă până şi veghea împărăţiei însăşi, lăsând să se înţeleagă că din astfel de oameni se cade să ne facem noi prietenii şi oamenii de casă cei mai apropiaţi şi de nădejde, preţul lor întrecând cu mult pe acela al unor cămări pline de neasemuite comori.

Iată prin ce meșteșug și-a ales împăratul Constanțiu oamenii credincioși, prietenii devotați, deosebindu-i de lingușitorii perfizi, josnici, mici la suflet, capabili oricând de trădare pentru a-și duce la împlinire vreun interes meschin!

Cu toții nutrim credința că martiriul este actual și astăzi (poate nu neapărat cel sângeros), atunci când dreptmăritorii creștini cunosc, aprofundează, mărturisesc și-și apără credința cu orice preț și încearcă să golească de putere și să bareze ispitele duhurilor rele, rămânând tari în războiul nevăzut și în unirea cu Dumnezeu. În lumea zilelor noastre asupra căreia planează un duh perfid, nerușinat și incisiv al desfrâului, al lipsei de credință, al înrobirii materiei, putem preciza, cu referire la oarece creștin al zilelor noastre, care rămâne curat la suflet și rugător în fața lui Dumnezeu, mărturisitor, nerobit de compromisuri care-i slăbesc credința și-i maculează sufletul, mărturisim deci că viața lui curată are valoarea unei mucenicii.

Și în timpul nostru, problema mărturisirii dreptei credințe este una de actualitate și arată că pot fi și astăzi persecutori și martiri ai credinței. Sunt unii care se depărtează de la izvorul curat al Sfintei Ortodoxii și îmbrățișează diverse ideologii, pseudo-credințe, alții sunt prinși în mrejele relativismului sau sincretismului religios, iar alții cad pradă patimilor care îl despart pe om de Dumnezeu și se lasă biruiți de acestea încă de la primul atac demonic. De aceea, pilda sfinților mucenici, trăitori și mărturisitori ai dreptei credințe a exercitat și continuă să exercite o influență binefăcătoare și astăzi, pentru noi toți și ne îndeamnă să ne învrednicim de nimbul martiric.