Prezenţa sfinţilor certifică autenticul Bisericii. Biserica care nu are sfinţi este o comunitate omenească menită să tempereze instinctele sociale, menită să domolească masele, pentru a le transforma apoi în mase de manevră. Biserica e cârmuită de sfinţi, de sfinţii de dincolo şi de sfinţii de aici. Desigur, în mod văzut, Biserica este cârmuită de ierarhia de aici, dar v-aţi întrebat câţi dintre voi cunoaşteţi bine pe membrii Sfântului Sinod? Mulţi nu vă cunoaşteţi episcopul, dar nu e nici unul să nu-l cunoască pe Sfântul Nicolae. Sfinţii sunt realitatea vie a Bisericii. Biserica este chemată să-i sfinţească pe oameni nu să fie înghiţită de imediat, nu să facă revoluţii sociale. Ea este chemată să demaşte raportul stricat dintre om şi Dumnezeu. Cine sunt sfinţii dacă nu copiii noştri? Cine sunt ei dacă nu măsura familiilor noastre? Ei sunt şi măsura mărturisirii noastre. Fericit este poporul care are sfinţi! Ar fi bine să ne întrebăm: „Dacă Dumnezeu ne judecă că nu se nasc drepţii (că nu naştem drepţi), cum vom fi judecaţi dacă mărgăritarele lui Dumnezeu - sfinţii - i-am aruncat în puşcării? S-au născut, îi avem, dar îi ignorăm. Am tăcut şi tăcem. Este o tăcere complice.

(Părintele Arsenie Boca, Ridicarea Căsătoriei la înălţimea de Taină, Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.85)