Atât scriitura, cât şi actul de trăire, filosofia ca şi teologia, se supun în spaţiul bizantin unei instanţe comune. Atunci când bizantinul scrie filosofie nu poate să o facă decât re-luând ceea ce e cu neputinţă de repetat.            

Atunci când se face în acest spaţiu cultural filosofie, rosturile acestui demers se găsesc în tatonarea „topos-ului” interior, a „locului” în care se poate iniţia starea lui „acum”. Este, în fundalul acestei tendinţe spirituale, un ideal ce străbate cultura Bizanţului: cel al simplităţii minţii. Starea pe care Adam a avut-o în Paradis şi a pierdut-o, dar pe care, o dată cu Întruparea Logos-ului, este cu putinţă de redobândit. Simplitatea minţii, acea goliciune pentru simplitate, este descrisă de Maxim Mărturisitorul şi de alţi autori ca fiind acea situaţie în care intelectul surprinde în mod simplu şi nediferenţiat, nediscursiv, întreaga realitate cu care este confruntat, dintr-o dată. Nu este nevoie de construcţii raţionale, căci mintea surprinde direct şi simplu, adevărul despre cele ce sunt. Acest ideal, afirmat explicit ca scop în practica isihaștilor, a produs un efect surprinzător asupra manierei de a scrie filosofie. A accede la înţelepciune era identic pentru bizantin cu a dobândi simplitatea minţii, dar a minţii tale, cu caracterele ei unice şi personale. Şi atunci a scrie este în fapt o exersare pe temele pe care filosofia predecesorilor le-a dovedit ca fiind de folos în această tentativă de dobândire a simplităţii, însă o exersare întoarsă spre înlăuntru.