Dacă ar fi să spun de ce Sfântul Ilie îmi este drag mi-ar fi greu să mă decid. Dintâi cred că mă încântă fidelitatea sa la misiune. Nu are nicio breșă în relația cu Duhul Sfânt când se socotește un pic vrednic de prezența Acestuia – crezând că e singurul din Israel vrednic să împlinească misiunea în mijlocul poporului – primește un răspuns care-i asigură liniștea. Nu este singur și nici singurul. Apoi modul lui de a posti, cu sens în întărirea cuvântului ce-l primise de vestit, îmi pare luminos și plin de râvnă, cu un soi de anduranță fermă la nevoile poporului mai degrabă decât la nevoile sale personale. Și nu în ultimul rând, dialogul său cu Ahab (III Regi 18) și Izabela. Un dialog plin de fermitate și curaj, de liniște și împăcare cu moartea proprie de dragul învierii unui popor ce deviase de la Legea Dumnezeului Celui Viu. Dar cel mai la inimă îl țin pentru incredibila provocare făcută preoților lui Baal. Nu e o simplă opoziție de formă, ci una gândită atent, insuflată vizibil de Dumnezeu. În niciun fel nu ar fi putut determina întoarcerea poporului la normalitatea închinării dacă nu ar fi reușit să facă pe preoții falsului dumnezeu să își vădească nu doar neputința, ci și impostura duhovnicească. 

Sunt convins că textul din Vechiul Testament nu vă este străin. Și că ați zâmbit și voi atunci când ați văzut cum udă Ilie jertfele și umple cu apă șanțurile și totuși foc ceresc aprinde tainicul rug de jertfă. Era un semn de Sus care face din Ilie un simbol pentru curajul mărturisirii. Unii insistă pe pedeapsa idolatrilor – inclusiv a Izabelei – dar cred, personal, că icoana sfântului Ilie care îmi umple inima de bucurie este una extrem de actuală. De la momentul lui cu preoții lui Baal trebuie să înțelegem că de fiecare dată când urlăm prea tare suntem mai aproape de idolatrie. Că idolatrii strigă mereu sperând ca tonul lor să le aducă și dreptatea de care au nevoie pentru a fi validați social și nu numai. Cred, personal, că idolatria se aprinde prin strigăt, prin zgomot și prin bruierea zgomotoasă a adevărului. E un joc ca o clepsidră de sticlă în care răsturnările de sens par că fac nisipul să curgă uitând că el măsoară nu doar timpul, ci și pierderea lui. Dacă privim la cotidian vedem că lecția lui Ilie ne poate fi standard de înțelegere a vieților noastre sufletești. Că ispita de a ne ruga tare, zgomotos și fără liniștea rostirii tainice ne poate apropia de ne-simțirea harului lui Dumnezeu, de pierderea simțului la har. Și că numai crescută din interior rugăciunea și viața duhovnicească poate deveni liniște și creștere celorlalți, oamenilor din jurul tău, comunitatea ta rănită și uneori răzlețită de ura idolatră a vremurilor.

La vremea acesta de dispersie sufletească, Sfântul Ilie ne învață cum să șoptim lui Dumnezeu durerea și nevoia noastră. Cum să alcătuim din retragerile personale locul în care să locuiască Dumnezeu în viețile noaste. Că tăcerea noastră asumată – uneori nebănuită la vremea rostirilor noastre – înseamnă asumare interioară a cunoașterii lui Dumnezeu, dezvoltării unei relații cuminți cu Dumnezeu, Cel care ne ține cuminți. Apoi Sfântul Ilie este privit drept un prim înainte mergător al Mântuitorului Hristos. Mângâiat de vântul ce trece peste trupul său ostenit de răbdare și nesomn, Sfântul Ilie ne dovedește că a trăi în răcoarea Duhului lui Dumnezeu este unica alternativă la fierbințeala răutăcioasă a istoriei. Și că răcoarea aceea dătătoare de viață nu poate fi stinsă nici de răutăți și nici de minciuni, de niciun soi de sforărie a gândirii ideologice și că Dumnezeu unde voiește să vindece păgânismul unui popor își scoate din uitare profeții. Și-i îndeamnă să nu strige și nici să îndemne la strigăt, ci să rostească în bunul simț al Harului adevărul. Propovăduirea voii lui Dumnezeu rămâne un exercițiu de smerită asumare a dialogului cu El, de șoaptă care crește în inimă ecoul nostalgiei Evangheliei. Lecția Sfântului Ilie este limpezită de apa istoriei. Prin el reînvățăm să rostim fără să strigăm, fără note discordante în exprimarea frumosului mântuitor! Prin Sfântul Ilie ne apropiem de Sfântul Ioan Botezătorul și prin ei de Domnul Iisus Hristos. Cum nu i-ai iubi?