Se pun în practică în fiecare zi aplicaţii software formidabile, capabile să reducă la fracţiuni de secundă operaţii pe care un om, prin propriile puteri, nu le-ar putea face nici într-o viaţă. Totul, de la banalul ceas electronic, telefonul mobil (mai mult sau mai puţin „smart”), semaforul, roboţii industriali, indispensabilul computer etc., etc. rulează programe ultra sofisticate.

Totuşi, în spatele tuturor produselor animate de inteligenţa artificială stau mintea şi munca omenească. Această realitate reduce toate obiectele dotate cu un procesor şi înzestrate cu un program informatic la nivelul de simple instrumente. Din perspectiva strictă a utilităţii, nu e nicio diferenţă între ultimul model de tabletă, dorită de orice tânăr al veacului al XXI-lea, şi un cuţit de fier, dorit de orice bărbat trăitor în amurgul epocii bronzului. Dacă facem abstracţie de potenţialul ludic al tabletei, observăm că ambele obiecte au rolul de a face viaţa mai uşoară şi mai sigură, într-o anumită epocă.

Expunând această idee, mai demult, unor prieteni informaticieni, am fost contrazis, vorbindu-mi-se despre ştiinţa informatică ca despre ceva aproape mistic, ca despre un ceva-cu-totul-altceva, care va îmbunătăţi şi perfecţiona fiecare amănunt al vieţii şi naturii imperfecte. I-am atenţionat pe amicii mei că, punând astfel problema, păşesc adânc pe tărâmul teologiei, al unei variante chiar naive, una cu accente idolatre ce aşază pe soclu procesorul şi are ca literatură sacră secvenţe de cod informatic. Pentru a nu adânci polemica, am căzut atunci de acord să reluăm discuţia când programele informatice vor depăşi stadiul schematic, secvenţial, repetitiv la care se află acum, când vor reuşi nu să îmbunătăţească, dar măcar să egaleze performaţa naturii, în unicitatea şi irepetabilitatea ei. Mai exact, atunci când se va dezvolta un program informatic capabil să imite perfect valurile mării de la începutul lumii (n-au fost două la fel!), ce va reproduce, în toate detaliile şi variabilele, viaţa unui stejar secular ori chiciura depusă iarna într-o pădure, aşa cum o putem vedea în aceste zile.

Mi-am amintit de această discuţie, peste care au trecut deja vreo câţiva ani, deunăzi, când am citit că Google a angajat pe unul dintre celebrii futurologi contemporani, Ray Kurzweil, cu misiunea de a dezvolta programe de computer capabile să înveţe singure, să se auto-dezvolte. Ray Kurzweil a devenit celebru datorită unei teorii controversate pe care o susţine şi o promovează de multă vreme, anume că în jurul anilor 2045 se va naşte „Singularitatea tehnologică”, primul supercomputer ce va situa inteligenţa artificială deasupra inteligenţei umane şi care va depăşi stadiul de unealtă, prin aceea că va avea capacitatea de autoîmbunătăţire dar şi o formă de conştiinţă de sine. Oamenii se vor putea conecta la ea, vor putea gândi „în reţea” şi chiar renunţa la corp, la un anumit moment, putând, astfel, să trăiască veşnic, sub specie aeternitatis, pe suport artificial.

Încă nu e clar dacă „Singularitatea tehnologică” va fi un computer, o reţea de computere, o simbioză între inteligenţa umană şi cea artificială ori o formă de inteligenţă artificială grefată pe un mediu biologic.

Această teorie a fost, în anumite secvenţe, exploatată intens în cinematografie, însă a rămas multă vreme în registrul teoriilor exotice până când autorul ei a fost angajat de Google. Acum pare că Google ia în serios teoria, angajându-l pe autorul ei, iar asta te pune pe gânduri.

Ray Kurzweil vorbeşte în termeni aproape profetici despre naşterea „Singularităţii tehnologice” şi despre modul în care aceasta va marca omenirea. De fapt, autorul teoriei şi adepţii ei se abţin de la orice previziuni, deoarece se consideră că „Singularitatea tehnologică”, odată trezită la realitate, ar putea hotărî imediat să-şi rescrie codul sursă, lucrurile putând să o ia în direcţii complet nebănuite.

La o primă impresie, „Singularitatea tehnologică” te duce cu gândul la un fel de „dumnezeu terestru” în mintea căruia ar putea încăpea toată informaţia din această lume şi care ar mai avea, pe deasupra, gândire, autonomie şi conştiinţă de sine.

Toată povestea asta este înfricoşătoare pentru muritorul de rând, care se pregăteşte să păşească în anul 2013, nefamiliarizat fiind cu avangarda cercetării ştiinţifice şi extravaganţele teoretice actuale. Înfricoşătoare pentru că vorbeşte despre sfârşitul lumii aşa cum o ştim şi la care ne-am ostenit atât de mult să ne adaptăm. Dar, oare, dacă am putea să-i spunem unui om din Evul Mediu că toată ştiinţa lumii sale, în viitor, va fi stocată pe un card de memorie cât o sămânţă de dovleac, că planeta văzută din spaţiu e ca o mărgică albastră, că oamenii vor zbura şi vor putea vedea şi auzi pe cineva aflat peste mări şi ţări pe un obiect cât o felie de pâine, ce ar simţi?

În Filocalia se spune că tot ce apare nou în această lume vine de la Dumnezeu. Diavolul nu poate crea nimic, pentru că nu are „acces” la raţiunile făpturilor ce există din veşnicie în mintea lui Dumnezeu. Dar poate, în schimb, să denatureze, să predispună şi să inspire spre întrebuinţări malefice ale ideilor, lucrurilor.

Este tot mai clar că lumea se schimbă într-un ritm din ce în ce mai ameţitor, iar această dinamică ar trebui să sperie tot mai puţin. Important e ca noutăţile să nu fie folosite împotriva, ci în favoarea omului. Dacă „Singularitatea tehnologică” se va naşte, rămâne de văzut. Cât şi cum va marca aceasta omenirea rămâne, de asemenea, de văzut, de cei care vor apuca să-i fie contemporani.

Totuşi, e greu de imaginat o „naştere” care să marcheze lumea mai mult decât a făcut-o cea petrecută în urmă cu mai bine de 2000 de ani într-o peşteră umilă din Betleem; care să-i unească pe oameni, să le dea sens, să-i transforme şi să le ofere „soluţia” pentru viaţa veşnică, aşa cum a făcut-o Naşterea Mântuitorului, „cel care, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8).