Amintiţi-vă predica de pe munte a Mântuitorului, în care El învăţa cum trebuie să fie cei care Îl urmează. După ce explică dispoziţiile creştineşti ale sufletului, El arată acele lucrări şi osteneli creştineşti care sunt văzute de către toţi: rugăciunea, milostenia şi postul. Orice creştin ce are râvnă să-şi îndrepteze viaţa umblă negreşit întru ele, şi cu cât are cineva mai multă experienţă şi obişnuinţă cu ele, cu atât este mai aproape de desăvârşirea creştină, cu atât este mai aproape de cer şi cerul este mai aproape de el. Şi prin ce au fost mai puternici creştinii în toate timpurile, prin ce au fost de temut lumii şi stăpânitorului ei? Prin rugăciune, prin milostenie şi prin post. În veacul nostru, duhul lumii se străduie să precumpănească asupra duhului lui Hristos, dar ia uitaţi-vă: prin ce vrea el să atingă scopul acesta?

Prigoane nu porneşte – dar ce face? Vrea să ne lipsească de arme: de rugăciune, de post şi de milostenie. Şi iată că şi în presă, şi în discursuri, şi în glumă, şi în serios, peste tot întâlniţi la iubitorii acestei lumi atacuri ba asupra rânduielilor bisericeşti şi asupra împărţirii de milostenie, ba asupra postului, asupra oricărei asceze şi asprimi a omului faţă de sine însuşi. Ştie, şmecherul, că dacă va reuşi să ne lipsească de aceste arme ale vieţii creştineşti, biruinţa va fi de partea lui fără cine ştie ce luptă crâncenă, pentru că fără ele, la fel ca ostaşul neînarmat şi gol, cădem şi vom cădea negreşit în robie. Da, de-altfel, lepădarea de ele este deja robie şi moarte.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 98)