Siria, a doua rană în coasta sângerândă a lui Hristos
Se povestește că un copilaș a participat, în Joia cea Mare, la Slujba Sfintelor Pătimiri. Și a auzit acolo cum Hristos Domnul, nevinovat fiind, a fost batjocorit, încununat cu spini, pălmuit, forțat să-și ducă mult prea greul lemn al Crucii, apoi răstignit și împus în Sfânta Sa Coastă – din care a curs sânge și apă. Terminându-se dumnezeiasca slujbă, toți au plecat la casele lor. Doar copilașul nu înțelegea cum cei mari pot fi atât de nepăsători, să nu facă nimic pentru a-L ajuta pe Iisus, măcar pentru a-I alina durerea, măcar pentru a-I șterge fața brăzdată de suferința sfâșitoare. De ce au plecat toți, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic?
Nici astăzi nu ne deosebim mai deloc față de cei din povestea copilului îndurerat. În aceeași situație suntem acum. Coasta lui Hristos a fost încă o dată împunsă, iar de acolo izvorăște sângele noilor mucenici pentru Sfânta Ortodoxie.
Nu demult, câteva rânduri aminteau că Egiptul își numără mucenicii. Ne întrebam, în luna august a acestui an, oare când urmează Siria. Acea Sirie, care a fost leagănul ortodoxiei. Mai mult de jumătate din ceea ce reprezintă tezaurul și comoara ortodoxiei este de origine siriană. E suficient să amintim despre Sfântul Efrem Sirul, primul poet creștin. Despre sfinții stâlpnici ce și-au petrecut toată viața pe vârful unor stâlpi, de Roman Melodul, primul cântăreț și imnograf creștin și, nu în ultimul rând, de marele Ioan Hrisostomul, antiohian prin naștere și cultură. Mai mult, dumnezeiasca Liturghie pe care o folosește Sfânta noastră Biserică s-a născut în Siria, apoi a trecut prin filtrul Constantinopolui. Deci, aproape totul în ortodoxie vine din Siria.
Siria, patria monahismului și a teologiei antiohiene, sângerează astăzi. Sângerează pentru că se încăpățânează să rămână, măcar o fărâmă, creștină. Astăzi, puțin mai mult de zece procente din populație mai este următoare a lui Hristos.
Maaloula, prima redută
Maaloula, un sat de munte situat la 60 de kilometri nord-est de Damasc, este unul dintre foarte puținele locuri din lume în care oamenii încă mai vorbesc limba aramaică – limba Domnului Iisus Hristos.
Inscripțiile din peșterile din munte confirmă faptul că aici a fost unul dintre cele mai vechi centre ale creștinismului. Satul este înconjurat de mai multe mănăstiri, cea mai veche fiind aceea închinată Sfintei Tecla, prima muceniță creștină.
În această zonă este o tradiție foarte interesantă. Femeile musulmane care nu pot zămisli, merg de se închină Sfintei. Li se face o rugăciune de către preotul greco-ortodox și minunea se întâmplă. Vin și bărbații musulmani cu femeile, dar ei rămân lângă zidul bisericii, rugându-se. Deir Mar Takla, așa cum o numesc musulmanii, este locul păcii între creștini și musulmani.
Sau a fost, până în dimineața zilei de 20 septembrie când, în sat a intrat un corp de soldați mujahedini din așa numita Armată Siriană Liberă. Potrivit „Russia Today”, acești soldați au început să tragă în crucile de pe biserica Sfintei Tecla și să strige: „Suntem Frontul Al-Nusra și am venit pentru a vă face viața mizerabilă, cruciaților!”.
Mărturii ale creștinilor sirieni
Într-un interviu pentru „Christian Post”, Adnan Nasralla (62 de ani) a declarat că miercuri dimineață a auzit o explozie, care a distrus poarta cetății. „După aceea, am văzut oameni în bandaje, pe care era scris „al-Nusra”, iar soldații au împuşcat înspre crucile ce se ridicau deasupra bisericilor și mănăstirilor. Apoi, mujahedinii au ameninţat cu un pistol pe unul dintre vecinii săi, creștin ortodox, obligându-l să declare că se converteşte la islam”.
„France Presse”notează un alt caz, din aceeși zi. După ce a aflat de știrile din Maaloula, Rasha, o tânără ortodoxă, şi-a apelat logodnicul la telefonul mobil. „Mi-a răspuns unul dintre ei, salutare, Rasha... Eu sunt din Armata Siriană Liberă”. Eu l-am întrebat: „Unde e Atif?”, apoi el mi-a zis: „Noi l-am ucis”. Rasha a adăugat că le oferă bani pentru a-l răscumpăra pe iubitul ei, dar interlocutorul i-a răspus: „Noi nu glumim, l-am omorât! I-am cerut să să se convertească la islam – dar, el a refuzat”. După aceea, ea a luat legătura cu structurile de stat, unde a aflat că Atif a fost răpit, împreună cu alți șase luptători. Tânărul a fost unul dintre cei a căror soartă nu este încă cunoscută.
„Cine nu o va scuipa, nu are onoare”
Ziarele occidentale au publicat o fotografie înfricoșătoare. Parcă desprinsă din altă epocă, nu dintr-o lume ce respectă libertatea individuală și se laudă cu o etică mondială de protejare a ființei umane. O femeie ortodoxăa fost răpită, iar apoi, legată de un stâlp. La picioarele ei se afla inscripția: „Cine nu o va scuipa, nu are onoare”.
Mărturia ei este de necrezut. Au bătut-o, au electrocutat-o, săptămână după săptămână. Cu buzele crăpate, cu dinții sparți în totalitate, toată o rană, ea zâmbea. Zâmbea că nu s-a lepădat de Hristos și și-a mai văzut, încă odată, familia.
Aceste mărturii sunt o mică firmitură dintr-o pâine ce se frânge pentru Hristos. Statistic, până la ora actuală suntpeste 60 de biserici distruse.
Revenind la copilașul din povestire, ne putem întreba: Nu suntem noi acei care plecăm nepăsători, după ce auzim că Hristos este împuns în coastă? Răspunsul trebuie să ni-l dăm singuri!
