Temelia vieţii duhovniceşti este smerenia. Puterea vrăjmasului nostru se ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află si neputinţa lui. Luceafărul s-a înălţat călăuzit de mândrie spre înălţimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a şi căzut. Cu mândria, îi ispiteşte pe toţi oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam si Eva a fost aceasta: „veti fi ca nişte dumnezei.” (Fc. 3, 5)

Dar nu s-a întâmplat aşa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s-au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. (Ps. 48, 12-13, 21)

Dacă vrem să biruim pe vrăjmaşul mântuirii noastre este de trebuinţă, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei.

Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului” (1 ln 3, 8) a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Întreaga viaţă pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Şi pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, şi naşterea Sa într-o peşteră pentru oi, şi creşterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraş Nazaret, si ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârsita slujire a celorlalţi până la jertfa de sine, şi spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale şi moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârşita Sa smerenie.

Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează şi pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi” (In. 13,15) le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smereşte pune singura temelie dreaptă a vieţii sale duhovniceşti-morale. Dacă omul porneşte pe calea feluritelor nevoinţe duhovniceşti fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea. Numai nevoinţele şi faptele înălţate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se întâmplă şi în viaţa duhovniceaşcă. Cu cât voim să ne înălţăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim.

Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă şi pierzania lui. El e puternic prin mândria lui, dar numai în faţa celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriţi, mândria lui se vădeşte o armă neputincioasă de luptă. Gheaţa poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De o încălzeşte soarele, atunci gheaţa cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea şi mândria celui viclean este neputincioasă în faţa însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierţi si să biruiesti răul cu binele? (Rom 12, 21)

Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean şi a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!”

Nu întâmplător Mântuitorul a aşezat smerenia ca temelie a fericitei vieţi duhovniceşti: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia Cerurilor.” (Mt 5, 3) Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioşi din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, aşezând ca temelie a sa smerenia.

Într-această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbeşte Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povăţuieşte: „[să] vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p.25)