Scriu despre această carte după ce, cu o săptămână în urmă, am reușit să particip la o serie de filmări la Mănăstirea Pasărea. Am redescoperit, fie și doar pentru câteva ore, viața de Duh a lumii frământate în care trăim și m-a bucurat enorm restartarea cunoștințelor mele despre istoria locului și a maicilor de excepție care conferă ctitoriei lui Timotei Arhimandritul și apoi a Sfântului Calinic de la Cernica, aura de jertfă care ține Biserica. Veți vedea, sper, încolo, către Florii, emisiunile și veți simți bucuria adevărului din aceste cuvinte. Astăzi însă, în virtutea dorinței mele de a vă prezenta, în perioada 1-8 martie, cărți și chipuri feminine – din cărți și din viață – am să vă așez la îndemână o lucrare coordonată de maica Mihaela Costache, actuala Stareță a Mănăstirii, un volum inimos: Lumina unei vieți pilduitoare, monahia Pahomia, stareța Mănăstirii Pasărea (Ed. Basilica, București, 2015, 231 pg).

Suntem dinaintea unei povești de viață remarcabilă. Născută în satul Crăsanii de Jos ai comunei Balaciu (jud. Ialomița) – locul vechii cetăți a lui Dromihete cel Înțelept, sat născut din transhumanța oierilor din Sâmbăta de Sus dimpreună cu turmele lor peste culmea de istorie a Carpaților, în familia Marinescu, Constanța (Costina) Marinescu (Grigore) la 6 ianuarie 1915, Maica Pahomia de mai târziu va marca în chip decisiv istoria Mănăstirii. Copilăria sa va fi plină de dragostea și atenția maicilor – la patru ani rămâne orfană de tată (căzut în Război) și apoi de mamă, căzută sub oboseala cotidiană și boală – fiind ocrotită în primul rând de Maica Mihaela Ion, mătușa din partea mamei. La Pasărea, în 1920, se înființa un Orfelinat la inițiativa Mitropolitului Primat Miron Cristea și cu ajutorul acordat de Societatea „Ocrotirea Orfanilor de Război”. De la 17 fetițe (în 1920) la 74 (în 1926) nu vorbim doar despre un număr, ci și despre vieți salvate, prin disponibilitatea maicilor de a fi mame de duh copilelor. Prin grija acestora și sprijinul Mitropoliei copilele erau în „îngrijită creștere și învățătura lucrului”. De altfel maicile erau, multe, niște „orfane mai mari”, surori adevărate pruncelor. La școală deprindeau ale școlii iar la chiliile-case (Pasărea este, asemeni Văratecului ori Agapiei, mănăstire-sat) deprindeau cele ale gospodăriei, multe dintre fete devenind soții și mame remarcabile, cu reușite de reținut în cariera profesională și cu o importantă zestre spirituală transmisă celor din noua familie cu toată frumusețea credinței.

Maicile ne scriu în carte un întreg capitol despre acest univers în care micuța Constanța (Costina) Marinescu se va integra. Copilăria ei este legată de chilia Maicii Erofteia Matache (pp. 29-35), despre care Maica Pahomia, de mai târziu, scrie: „Te mustra dacă greșeai, dar în clipa următoare îți dădea aripi pentru un nou început” (p. 35). Ajutată de Tușa Erofteia – apelativ încă în vigoare în familia duhovnicească de la Pasărea – micuța deprinde tainele călugăriei. Nimic nu mai pare important pentru ea. La 14 se închinovează în Mănăstirea ce-i era deja a doua casă (12.10.1929). Povestea anilor de școală în chilia Maicii Evlampia Dinescu – care preia educația novicei – continuă în tandem cu educația pe care aceasta primește la Seminarul Monahal de la Bistrița, o adevărată academie monahală în vreme. De la Maica Evlampia va învăța cântarea psaltică, dar și rigoarea contabilă – maica era casiera mănăstirii – și va trăi alături de ea instruirea specială în nou înființată misiune a Bisericii: Institutul de Caritate al Călugărițelor Ortodoxe Române (ICCOR). Unde Maica Evlampia devenise directoare. Acolo, din prima generație de ucenice, vor face parte 8 surori printre care și Constanța Marinescu, rasoforită Pahomia în 1937. Absolvind școala în 1938, Maica Pahomia, de-acum, este chemată să îndeplinească misiunea ei în Spitalul Militar Central, secția chirurgie, asistentă șefă la sala de operații. Colegii smeritei Maici? Generali și medici renumiți. Între ei Medicul Militar, Colonelui Ion Gilorteanul care vede în tânăra Maică un Înger de ajutor propriei sale misiuni medicale.

Volumul ne aduce dinainte misiunea Maicii Pahomia Marinescu pe frontul celui de-Al Doilea Război mondial (pp. 56-67), misiune în care se distinge prin jertfelnicie și profesionalism, prin forța intervenției sufletești, acolo unde era nevoie și de aceasta. Va ajunge la Stalingrad, Simferopol, Morosowskaya, Rostov, Dnipropretovsk sau Constantinowsca. Astăzi nu ne spun mare lucru. Dar pentru România acelor ani erau locurile din care curgeau spre casă nume de morți și trupuri de răniți, multe amputate și rănite într-atât încât niciodată nu-și vor reveni. Se întorc la Giurgiu, la bordul Navei Uranus, și merită să vedeți fotografiile din carte, veritabile adeverințe de curaj și empatie umană. Maica nu va povesti des despre acele zile, va învălui mereu în tăcere și rugăciune ceea ce nu se putea rosti. Nici o clipă nu a dezbrăcat haina monahală și morala creștină, în mijlocul morții vestind Învierea. Se ruga mereu pentru cei care cereau vindecare și pentru cei care trecuseră din front Acasă, în cerul iertării. Abia în 1994 i se va recunoaște efortul, conferindu-i-se titlul de veteran de război și primind „Crucea comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial” (p. 63). În 1943 Maica cere să revină în mănăstirea de metanie. Urmează Școala de Cântăreți Bisericești din Tg. Jiu și devine... privighetoarea privegherilor din crângul de Duh de la Pasărea.

Țese și lucrează în gospodărie. La 31 de ani, în 17.02.1946 este călugărită. Peste Țară se vălurea întunericul roșu. Pentru sufletul ei transcrie partituri – unele păstrate în Muzeul Mănăstirii, organizat în vechiul Orfelinat – învață în Seminarul de la Pasărea, mutat la Hurezi, condus de vrednica Maică Serafima Popescu – o sfântă a învățământului seminarial monahal și nu numai. Un capitol al lucrării este dedicat Maicii Pahomia ca Stareță la Pasărea (1952-1954) (pp. 77-108), unde va preda studiul Bibliei, muzica bisericească, tipic și unde va ține o serie de conferințe – multe păstrate în manuscris din grija fără egal a maicilor. În ciuda presiunii comuniste, curajul și tăria de caracter o impune drept o excelentă iconoamă a grijilor comunității, grija ei impunându-se drept model inclusiv... primarilor numiți de Partid. Se retrage din funcție în 1954 și i se atribuie funcția de referent principal la Administrația Centrală a Atelierelor Mănăstirești din Arhiepiscopia Bucureștilor (aprilie 1955) și se ocupă începând cu 1958 în sănătate, soră conducătoare a punctului sanitar al Cooperativei meșteșugărești (formată în mare parte din maici). Va lucra asistentă în Brănești, în stomatologie. În paginile cărții, maicile ne-au pus la dispoziție fotografii cu minunatele studii de desene și picturi din colecția personală a maicii Pahomia, multe rămânând țesute și lucrate în ghergheful de frumos al facerii mâinilor smeritelor sale colege de har. În 1975 se pensionează și face din chilia sa un mic punct de intervenție în urgențe medicale la care apelau nu numai maicile din Pasărea. Maica va trăi 95 de ani, din care 89 în ascultări pe care mulți dintre noi nici nu am îndrăzni să le gândim ca fiind de îndeplinit. Cartea păstrează un capitol luminos de sfaturi ale Maicii date ucenicelor (pp.124-141): despre intrarea în mănăstire, viețuirea în mănăstire, slujbele bisericii, rugăciune, închinăciuni și metanii, întristare, nestatornicie (plecarea la altă mănăstire). Ucenica sa, actuala egumenă, Maica Mihaela Costache, povestește minunata atmosferă de dragoste prin care Maica Pahomia a știut să îmbrățișeze nevoința sa și nevoința celor crescute de ea. În finalul poveștii vieții acestei minunate icoane de femeie a Bisericii, Maicile scriu: „Pentru dragostea față de mănăstire, pentru dragostea față de cei în suferință, pentru pomenirea morților și pentru dragostea în care și-a crescut și educat ucenițele, Dumnezeu i-a rânduit o trecere la cele veșnice după cum își dorea, în luna florilor, în Săptămâna Luminată, când se cântă Hristos a Înviat!” (p. 141). În 7 aprilie 2010 era așezată în racla de Har a Mănăstirii. Iertată să-mi fie lunga prezentare. Cred însă că merită deplin cunoscute chipurile feminității Ortodoxiei. Mărturisitoarele smerite. Limpezite de Cer. Volumul se încheie cu o serie de mărturii despre Maica Pahomia (pp.153-231). Un Sinaxar de poveste pentru viața unei Maici de poveste. O carte despre cum poți să dobândești Raiul. Atât.

Sursa: tribuna.ro