Moartea taie sufletul de trup. Din clipa aceea trupul omenesc are parte de soarta tuturor celorlalte viețuitoare: putrezește, se strică, și se destramă, întorcându-se în țărâna din care a fost luat.

Chiar despărțite, trupul și sufletul nu ies din însoțirea lor; în chip tainic sufletul e de față și rămâne legat de el. Trupul continuă să rămână trup al persoanei căreia i-a aparținut și, într-o anumită măsură, continuă sa fie aceeași persoană. De aceea, Hristos, lăsându-și trupul uns cu mir de Maria Magdalena, vorbește nu de îngroparea trupului Său, ci de îngroparea Sa: „turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12). Tot așa, elementele din care a fost alcătuit, deși risipite, nu-și pierd definitiv legătura și unirea lor.

De aici îngrijirile ce se dau trupului după moarte, potrivit ritualului înmormântării. De aici obiceiul de a merge la cimitir, cu încredințarea că acolo nu e doar trup putrezitor, ci și tainica adiere a sufletului celui ce nu mai este. Și stăm lângă rămășițele lui trupești ca și cum el însuși, întreg, ar fi de față.

În fine, pentru aceasta morala creștină nu îngăduie ca trupul, ori organele sale, să fie socotite simple obiecte ce pot fi manipulate oricum, ci dimpotrivă cere tratarea lui cu cinstea datorată persoanei celui ce nu mi este.

În toată vremea ce urmează morții, trupul, ca și sufletul, se află în așteptarea Învierii de obște.

(Jean - Claude Larchet,  Acesta este trupul Meu…, Editura Sofia, București, 2006, pp. 119-120)