Lumea văzută prin ochii copiilor

În acest articol vrem să prezentăm ideea prin care înţelepciunea nu ţine numai de maturitate şi experienţa de viaţă, ci poate mai mult de curăţie sufletească. Şi o putem găsi acolo unde avem deschiderea să o căutăm cu sinceritate.

S. avea 4 ani când am întâlnit-o şi, chiar dacă nu am stat decât două săptămâni în prezenţa ei, a reuşit să mă înveţe şi să mă îmbogăţească cu ceva inestimabil, care a facut-o nemuritoare, în sufletul meu.

M-a învăţat despre privirea cea adevărată, aceea care te vede pe tine şi nu exteriorul tău. Indiferent cum arătam, eram îmbrăcată sau cum mă manifestam, S. mă privea ca şi cum ceea ce făceam era un fel de teatru de păpuşi, iar ea vedea mereu prezenţa mea din spatele măştilor afişate, care nu erau niciodata prea bine făcute sau prea opace, cât să reuşească să mă acopere pe mine. La început nu am înţeles, dar după ce mi-am dat seama, am simţit acea relaxare caldă şi siguranţa care e adusă doar de daruri şi care m-a învăţat ceva despre Dumnezeu. Indiferent de cât şi cum reuşim să ne acoperim pe noi, prin ceea ce trăim şi alegem, El reuşeşte să ne vadă şi să dorească cu putere prezenţa noastră cea adevărată. Nepăcălit sau încă nerănit de tiparele noastre mentale, învăţate ca o apărare împotriva durerii din lume şi din noi, copilul ne doreşte şi ne cheamă la puritatea care nu se stinge cu timpul sau cu faptele noastre. Poate din cauză că în acea puritate e chip şi asemănare?

Iertarea este o etapă naturală prin care treci ca să ajungi iar la tine

Tot de la S. am învăţat despre uşurinţa cu care se poate ierta. Privind la experienţele trăite de mine şi de către cei pe care i-am cunoscut, iertarea a părut uneori un fel de cetate înconjurată chiar de marele zid chinezesc, cetate în care se intra greu, cu jertfă, cu asediu progresiv şi poate cu atât mai complicat cu cât în cetate eram chiar noi. Adică, atunci când miza era chiar iertarea de sine. Dar la S., lucrurile nu păreau a fi atât de complicate. Se supăra des, plângea mult, simţea dacă era nedreptăţită, certată, lovită, avea chiar un sistem de legi proprii prin care decreta dacă ce trăia era meritat sau nu, trăia durerea încă neinhibată de aparenţe, dar apoi inevitabil ierta. Iar iertarea ei era exact ca un soare cu trepte de curcubeu, care apare după o ploaie care spală şi nu murdăreşte. Poate ca şi smerenia? Acest copil încă recunoştea că iertarea este o etapă naturală prin care treci ca să ajungi iar la tine, fără să rămâi un prizonier uitat într-o închisoare de durere din trecut. Dar ea chiar se dorea pe sine înapoi, pentru că orice joc, cadou, bucurie sau clipă de viaţă, cine le-ar mai fi putut trăi şi primi, dacă ea nu ar fi fost cu adevărat acolo? În plus, iertarea sinceră a copilului părea că vindecă, adică nu rămâneau în urmă acele semne de neşters, fără ca asta să implice uitarea, pentru că S. reuşea să îşi amintească bine cele trăite şi chiar să aibă astfel un început personal al experienţei de viaţă. Oare noi, când am transformat iertarea în ceva atât de greu? Ne mai putem dori pe noi înşine, înapoi în propria viaţă, cât să trecem prin această etapă, numai de dragul nostru?

În cele două săptămâni memorabile, m-a învăţat şi că timpul nu e atât de fix şi concret pe cât credeam eu. Asta pentru că ea nu înţelegea timpul, conform verdictului meu oarecum iritat. Dacă îi spuneam că în 5 minute ne jucăm, ea număra până la 5 şi astepta nerăbdătoare să reîncepem, înţelegea în câte zile se întoarce cineva drag, după câte treziri de dimineaţă mai avea până la momentul dorit, nu înţelegea bine ce înseamnă repede sau încet sau mâine, totul era acum. Deci, S. nu înţelegea bine nici trecutul şi nici viitorul, demonstrând cu o minte de cercetător că singurul moment care contează şi în care noi trăim este cel de acum, din prezent, şi că dat fiind că e singurul, nu merita irosit pe prostii. Merită trăit. Din plin. Poate ar merita să ne învăţăm copiii mai puţin ce înseamnă timpul şi astfel să încercăm să scăpăm şi noi din capcanele lui.

Să avem grijă cum ne folosim mintea

Tot de la ea am învăţat cât de mult imităm, chiar şi adulţi fiind, pentru că mai tot ce vedea la desene animate, reclame şi în unele cărţi dorea şi ea. Astfel, se îmbrăca la ore matinale şi pe un timp destul de friguros cu rochii lungi de voal roz de prinţesă, nu pleca în grădină după pătrunjel decât cu balerini cu paiete şi se bucura de orice cadou care avea o siglă recunoscută din televizor, siglă care îl facea din start un succes sigur şi ceva de dorit. Pentru că mintea noastră se „amprentează“ de ceea ce vede sau aude şi, dacă îmi permiteţi un exemplu, cam asemenea unei plastiline moi pe care ne punem degetul şi-i modificăm astfel puţin forma şi textura. Pentru că mintea este în principal un bun executant, ne serveşte foarte bine pe baza a ceea ce îi dăm să proceseze, iar nevoia de a o cruţa şi de a o apăra cumva de stimulii care afectează negativ sistemul stă cumva în puterea noastră, o putere care nu ţine numai de mintea raţională, ci şi de profunzimile sufletului. Voalul roz, paietele şi coroniţele nu sunt rele în sine, ca nimic poate pe lumea asta, ci modul în care noi le putem interpreta sau folosi, pentru că mintea operează cu raţionamente, mai exact cu ce înseamnă pentru noi voal, roz, paiete şi coroniţe. Pot să însemne poveste, somn, vocea mamei, bucurie, cadou, zi de naştere, dar şi suveranitate: eu dictez, sunt specială, merit să mă ascultaţi, pentru că sunt prinţesă în regatul în care voi sunteţi supuşii mei. Sau înseamnă orice altceva alegem să însemne. Deci, dacă nu putem evita locurile unde se doreşte doar formatarea minţii noastre în roboţei ascultători şi consumatori de orice fel de produse, să contracarăm asta gândind mai mult, mai responsabil şi schimbând, la alegerea noastră şi nu a producătorului, semnificaţia a ceea ce percep simţurile noastre.

Având mai puţine idei despre cum sunt ei, despre cum e lumea şi cum trebuie să fii în viaţă ca să îţi fie bine şi să nu fii rănit, copiii lasă mai mult loc pentru Cineva care le-a recunoscut valoarea şi ne-a dat-o, predat-o tuturor în cuvinte cu viaţă: „În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.“ (Matei 18, 1-3).

De la același autor

Ultimele din categorie