Cunoscutul filmul creștin „Ostrovul” se încheie neconvențional. Personajul central, părintele Anatolie moare, plâns de tot soborul mânăstiresc. Final neobişnuit, care se îndepărtează de felul stereotip în care se termină majoritatea producţiilor cinematografice. De regulă, personajele îndrăgite de spectatori scapă cu viaţa şi duc mai departe o existenţă fără griji, plină de bucurii şi fericire, alături de fiinţa iubită. „Ostrovul” rupe şi în acest sens cu banalitatea exasperantă a filmelor obișnuite. Mesajul este deosebit, tocmai pentru că reaminteşte: prima îndatorire a creştinului este de a avea, în orice împrejurare, încredere în Dumnezeu şi voia Acestuia.

Părintele Anatolie poartă cu sine povara vinovăţiei. Se crede răspunzător pentru moartea prietenului său. Adevărat, devenise prin rugăciune şi trezvie un om deosebit, un călugăr care, într-o formă originală, găsește mereu calea de a le atrage atenţia celorlalţi asupra greşelilor făcute, cel mai adesea din neştiinţă. Pentru că păcatul, chiar făcut cu „ne voia”, după cum se spune în cărţile de rugăciune, rămâne păcat şi este pustiitor.

Suferinţa groaznică a fiicei celui pe care Anatolie îl credea mort, din greşeala şi slăbiciunea lui, îi readuce pe cei doi bărbați faţă în faţă. Acum călugărul poate - aştepta asta de o viaţă - să-şi ceară iertare, veritabil act de mărturisire și de ispășire a păcatului. Când prietenul de odinioară îi mărturiseşte, la rândul său, că el l-a iertat de mult, nu mai stă nimic în calea deznodământului final. Anatolie îşi încredinţează trupul şi sufletul Domnului, moartea sa nefiind motiv de întristare, ci constituind veritabilul „happy-end”, pentru a rămâne la terminologia proprie cinematografiei. Plecarea din această lume devine împlinirea dorinţei divine, adevărată răsplată pentru cel care şi-a regăsit liniştea, dar al Domnului pentru faptele sale pline de har. Înainte de moarte, asemenea sfinților, părintele Anatolie scapă tânara femeie din ghearele demonului îngrozitor, suferinţa ei cumplită fiind „unealta Domnului” în destinul lui călugăresc.

Disperarea, boala care aduce cu sine moartea

Mântuitorul spune: „cine va pierde sufletul lui pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Aceste cuvinte pot fi considerate ca fiind adevărul fundamental al vieţii, ceea ce oferă un sens real existenței noastre pământești. Suntem chemaţi să ne încredinţăm sufletul Domnului și astfel să primim ajutorul Său aducător de mântuire. Sensul cuvântului „speranță” devine plenar, inconfundabil, purificat prin aspirația sa către cele curate și sfinte. Părintele Anatolie, după o viaţă de rugăciune, de asceză şi fapte bune, a fost slobozit de Mântuitorul Iisus Hristos, care l-a chemat la viaţa veşnică. Să există și o altă alternativă? În loc de viețuire sfântă, el ar fi putut să-și strige cu deznădejde disperarea, să încerce a scăpa de remuşcări prin cinism, violență și deșertăciune. Disperarea, o reafirmă şi Soren Kierkegaard, este boala care aduce cu sine moartea. Nu moartea unui ascet care a sperat și a crezut în iertarea dumezeiască, ci nimicirea existenţială petrecută cu un suflet care se pierde subminat de orgoliul egocentric al supraevaluărilor perverse şi distrugătoare. Să recitim cuvintele Mântuitorului : „cine va pierde sufletul lui pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Matei 8,35). Nu este un paradox? Să-ți pierzi sufletul pentru a ţi-l „scăpa”? Mai ales fiindcă știm că a-ți „scăpa” sufletul constituie imperativul central al vieţii. Asemenea părintelui Anatolie, suntem puși în fața unei opțiuni. O știm de mult, sufletul poate fi „scăpat” numai dacă-l încredinţăm Domnului. Însă, o știm iarași, alegerea parintelui Anatolie este greu de făcut. Marele adevăr al mântuirii rezidă în viaţa apropiată de Dumnezeu, o viaţă în care respectăm voia Lui, unde primim cu modestie și curaj încercările prin care suntem nevoiţi să trecem, având convingerea că ele ne sunt de folos şi ajutor, nouă şi celor din jurul nostru. Aşa suntem cu adevărat activi în sensul unei dinamici veritabile a existenţei ce presupune rugăciune și credință în Dumnezeu și, de asemenea, al unui model de sfințenie, binefăcător destinului nostru. Libertatea aparentă, fără credinţă în Dumnezeu, este iluzia cea mare, amăgirea care aduce cu sine căderea în păcat și, implicit, sub povara patimilor, pierderea umanității înțeleasă ca armonie între suflet și trup, între cugetare și simțire.

Credinţa este vindecare

Inițial Dante și-a numit poemul care-l va face celebru „Commedia”, dorind să semnalizeze cititorului, că în ciuda tristeții insuportabile a primelor pagini, unde poetul se rătăcește ajungând în iad, finalul va fi unul fericit, iadul fiind lăsat în urmă. Vor trece două secole până când Giovanni Boccaccio completează titlul numindu-l „divin”, desigur nu în sensul teologic și corect al termenului, ci în cel lumesc, eminamente metaforic, unde exprimarea caută o formă prin care să descrie un sentiment estetic considerat ca înălțător, aproape estatic. Chiar dacă „Divina Comedie” nu e un tratat teologic, ne este mereu ușor a desprinde din acele versuri un sens al existenței umane care ne poate fi folositor spre deosebirea binelui de trecătoarele umbre ale întunerecului care vor și încearcă să ne sperie și să ne învingă, înpingându-ne, nemiloase și ticăloase, spre chinul veșnic. Rătăcit întâmplător în iad, poetul este in pericol să-și piardă sensul libertății, adică darul de la Dumnezeu din care omu-și extrage puterea de a alege și a căuta binele în sens eschatologic, devenind puternic în fața ispitelor. Fiare sălbatice încearcă să-l înfricoșeze. Iar frica, unită cu singurătatea, sunt totdeauna un risc și un impediment suplimentar. Dar poetul nu este singur. Un alt poet, anticul Vigiliu, îi sare în ajutor și-i este călăuză sigură.

Friedrich Pohlmann, profesor la facultatea de sociologie a Universității din Freiburg remarcă un aspect neobișnuit în călatoria imaginară a poetului prin iad. Personajele întâlnite aici se mișcă fără a lăsa în urma sau în fața lor umbră, nu sunt corpuri reale, ci ele însele numai umbre, suflete golite de trup, malformații ale păcatului. Orice încercare de a le îmbrățișa este imposibilă și inutilă, fiindcă umbra nu poate fi luată în brațe.

Umbra nu-și lasă ei umbră, și este sortită în sens primordial să rămână singură, fără speranța unui ajutor, fără nădejdea de a fi luată în brațe, de a fi mîngâiată la durere sau bucurie, la biruințe sau dezamăgire, în zile senine sau nopți de urgie. Locuitorii iadului suferă de singurătate chinuitoare. Probabil că  Anatolie ar fi fost și el asemănător unei asemenea umbre, dacă înspăimântat de greșeala mare făcută, s-ar fi lăsat speriat și lăsat condus de fiarele înfricoșătoare ale neîncrederii. Acestea, rătăcitoare prin pădurea pierzănii, ar fi ales să-l piardă cu încetul, năruindu-i trupul și golindu-i sufletul. Dar călugărul a știut, ar trebui să o știe fiecare, de privilegiul de a-L purta pe Iisus Hristos în sine. Credinţa este vindecare, prin ea Dumnezeu ne întăreşte necontenit pentru a ne mântui.

Există, însă, acea lege nescrisă care cere a nu se uita adevărul sădit în existența noastră cotidiană: un privilegiu presupune și sacrificiu. Mântuitorul ne cere să lăsăm totul pentru a-L urma. La prima vedere cererea pare radicală şi întrebarea lui Petru justificată. „…ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi ?”( Matei 19,27). „Veţi primi viaţa veşnică”, răspunde Iisus Hristos.

Visul omenirii, victoria asupra morţii devine posibilă, evidentă, apropiată. Privilegiul de a-L purta pe Hristos în noi este cel al nemuririi. Ne cere oare Hristos prea mult atunci când dorește să-L urmăm, să facem așa cum a făcut Anatolie, fără a mai lăsa loc în viață pentru altceva? Cu siguranţă că nu. Cine crede că acest preţ este prea mare sau că oricum nu poate fi plătit, păcătuiște, se lasă ispitit și apoi înveninat de slăbiciunea înghețată a disperării. Fiindcă tot în „Commedia” lui Dante stă scris că în iadul din care poetul a reușit în cele din urmă să scape, există un lac înghețat care-l ține prins pe Lucifer, incapabil să iasă din robia păcatului și de aceea chinuit veșnic în apa înghetață. Gheața e asemănătoare nemișcării, a lipsei cutezanței de a încerca și a asuma răspunderea unui nou început, cel al curajului de a-L primi pe Iisus Hristos în inimă.

Se înșeală acela care afirmă că destinul nostru este să rămânem prizonierii gheții, asemenea îngerului căzut. Suntem în stare să ne zbatem pentru a găsi raza cerească sub care orice gheață, din orice pădure a iadului, se topește, dispare și ne lasă din nou liberi.

Doar rugăciunea împletită cu speranța dragostei divine ne mai poate mântui

Nu există o rețeta a mântuirii și să nu credem că vom găsi cartea sau harta care ne conduce iarăși în rai. Nu există rezolvări cuprinse într-un sistem limitat, conceput intelectual de mintea omenească. Nu suntem adepții unui curent filozofic, ci martorii unei minuni pe care, de fapt,  suntem incapabili să o descriem. Dar odată ajunși în faţa lui Dumnezeu auzim chemarea sfântă. Ne formulăm un destin existențial, cel al porții care stă iarăși deschisă. Dumnezeu deschide mereu o altă și o altă poartă. 

Despre Carl Dorno se ştie că a întemeiat Observatorul astronomic de la Davos. Născut în 1865 la Königsberg, astăzi Kalinigrad, oraşul care l-a dat omenirii pe Kant, Dorno a plecat în 1907 în Elveţia cu un vis. Fata lui se îmbolnăvise de pneumonie. Considerat, deja, ca unul dintre cei mai mari chimişti ai timpului său, Dorno a sperat într-o posibilă vindecare a fetiței sale folosind acţiunea binefăcătoare a soarelui din Alpi. Cu ajutorul observatorului pe care l-a construit bazându-se exclusiv de calculele sale, a început o migăloasă şi riguroasă măsurătoare a razelor solare, a intensităţii luminii şi a electricităţii din atmosferă.

Astăzi Carl Dorno este unanim considerat ca fiind părintele climatologiei medicale şi toate observatoarele astronomice din lume sunt construite pe baza consemnărilor sale. Fata lui a murit din cauza bolii care, în acele vremuri, se considera a fi incurabilă. În 1942 Dorno se sinucide la Davos,  consemnând înaintea gestului ireparabil că se simte nefolositor pe acest pământ, unde el răpeşte, prin existenţa lui inutilă, semenilor săi hrană, haine şi o locuinţă caldă. Se poate afirma despre Carl Dorno că a pus într-o ştiinţă foarte importantă „piatra din capul unghiului”(Matei 21,42) și în același timp spune că el însuşi a fost asemenea slujitorilor ce au nesocotit piatra. O inconsecvenţă în viaţa lui, pe care a aruncat-o în lacul înghețat al păcatului veşnic, el fiind o cutremurătoare şi tragică asimetrie între ceea ce a creat şi cum a sfârșit, nesocotindu-și talentul şi aptitudinile dăruite de Dumnezeu. Carl Dorno a fost trădat de melancolia unei reușite imposibile, trufia lui fiind sinonimă cu speranța biruinţei unuia singur, care se consideră realitatea explicabilă a universului și care definește singurătatea ca unicul criteriu al condiției umane. El și-a supralicitat talentul incontestabil și forţa uriașă de muncă. Iar omul singuratic, ajunge repede să se creadă învins, strivit sub evidenta neputinţă de a se auto-depăşi ontologic. Doar iubirea infinită a lui Dumnezeu ne ajută să găsim credinţa care ne întărește și ne mângăie, chiar și după toate amăgirile. Numai sub binecuvântarea Celui de Sus, putem muta munţii.

Legenda spune ca nimfa Echo a fost pedepsită de puternica zeiță Hera să nu mai poată răspunde într-o discuție decât repetând, mereu, ultimele cuvinte ale interlocutorului ei. În acest fel, orice dialog devine simulacrul unui monolog. Poetul Ovidiu crede, în celebrele sale „Metamorfoze”, că din acest motiv Echo a fost sortită unei singurătăți depline și eterne, vocea ei tranformându-se în ecoul oricărei voci și al oricărui sunet. De câte ori n-am auzit în depărtări abia intuite ecoul unei stranii evocări, greu de descifrat, deși cuvintele păreau a fi rostite pe înțeles. Acel sunet impersonal pe care munții-l trimit inapoi și vântul îl poartă departe, este dovada absolută, inegalabilă, a singurătății neliniștite. Iar starea fără speranță a sărmanei nimfe Echo, asemenea sufletelor fără umbră din infernul lui Dante, pot să ne confirmă că orice faptă își primește răsplata și doar rugăciunea împletită cu speranța dragostei divine ne mai poate mântui din starea imperfecțiunii noastre. Ne rămâne speranța, ca ultim ecou, dar unul diferit, dinamic, sfânt și binefăcător, că Dumnezeu nu ne lasă să ne pierdem și vom ajunge toți să împărtășim destinul părintelui Anatolie.

Fiindcă, sunt sigur, dacă Ovidiu ar fi știut de speranța renăscută prin Mântuitorul, i-ar fi găsit frumoasei și nefericitei Echo, chiar dacă a greșit și a fost pedepsită, calea către o fărâmă de speranță, fie ea cât de mică, asemenea grăunței de muștar.