Lumea, de când lumea știe scrie, ne arată că trăiește într-o realitate dominată de cifre. Azi s-au adăugat indici bursieri și rapoarte financiare. Trăim parcă dintotdeauna într-o lume în care valoarea unui lucru este dictată strict de utilitatea și profitul pe care le generează. În acest peisaj hiper-pragmatic, pericopa evanghelică din această Duminică a 23-a după Rusalii – vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor – vine ca o investigație tulburătoare la adresa cinismului uman. Ea deconspiră o boală neschimbată de două mii de ani: incapacitatea cronică de a vedea povestea de succes a unui om salvat din întuneric, din cauza pierderilor materiale de moment. Este ceea ce putem numi, într-un limbaj actual, „efectul Ghergheseni”.

Dacă analizăm faptele așa cum ni le prezintă Sfântul Evanghelist Luca, vedem un contrast izbitor. Pe de o parte, avem un caz social extrem: un om care purta în sine iadul pe pământ. De multă vreme nu mai punea haină pe el, nu mai locuia în casă, ci prin morminte, legat în lanțuri și în obezi, sfâșiindu-se și scoțând strigăte de fioroasă durere. Nimeni nu îl putea ajuta; pentru comunitate, el era doar o problemă de siguranță publică, un monstru izolat la marginea societății. Mântuitorul Iisus Hristos coboară pe acel țărm și, cu o singură poruncă plină de autoritate divină, scoate legiunea de demoni din el, permițându-le să intre într-o turmă de porci care s-a „prăbușit” în lac, plafonul de apă al focului. Omul care fusese o ruină biologică și spirituală este restaurat și domină căderea în afunduri a demonilor prin reașezarea sa pe verticală. 

Când locuitorii cetății vin la fața locului să verifice informația, ei asistă la un Breaking News duhovnicesc în fața căruia cerul se cutremură: omul din care ieșiseră demonii ședea jos, îmbrăcat și întreg la minte, la picioarele lui Iisus. S-ar fi cuvenit ca în acel moment ținutul Gherghesenilor să izbucnească în urale, să organizeze o sărbătoare pentru că un frate de-al lor, pierdut și mort spiritual, a fost reabilitat și redat comunității. Însă reacția lor ne lasă încremeniți. Evanghelia notează că s-au înfricoșat, iar toată mulțimea L-a rugat pe Iisus să plece de la ei, pentru că erau cuprinși de o frică mare. Ca noi astăzi. O frică dinaintea căreia unii rostesc blasfemii iar noi tăceam. Speriați parcă de căderea lor. 

Privit prin lentila realității de astăzi, diagnosticul este clar: panica gherghesenilor a fost declanșată de paguba materială. Intrarea demonilor în porci a dus la înecarea turmei, iar pentru ei, bilanțul contabil al zilei a cântărit mai mult decât salvarea unui suflet omenesc. Ei nu au putut să vadă un om vindecat din cauza propriului lor întuneric material. Aurul lor, economia lor, profitul lor trecător au orbit ochii minții lor. Au preferat un ținut în care porcii să fie în siguranță, chiar dacă asta însemna ca oamenii să rămână demonizați. Au ales un status-quo confortabil în locul prezenței tulburătoare a Dumnezeului Celui Viu, Care le cerea o reevaluare radicală a priorităților.

Această dramă a Gherghesenilor este știrea de rating a fiecărei zile în secolul 21. Omul modern suferă de exact aceeași patologie: evaluarea realității exclusiv prin prisma randamentului financiar. Suntem adesea orbi în fața vindecărilor duhovnicești, în fața salvării sufletelor, pentru că mintea ne este confiscată de calcule și de proprietăți. Câți dintre noi nu se asemănăm gherghesenilor atunci când un tânăr se întoarce la credință, își schimbă radical viața în bine, renunță la vicii, iar cei din jur, în loc să se bucure, se îngrijorează că „își risipește potențialul de carieră” sau că devine prea religios pentru standardele societății? De câte ori nu evaluăm succesul unei comunități doar după zidurile ridicate sau după bugetele gestionate, uitând să privim dacă acolo s-au vindecat suflete, dacă oamenii s-au eliberat de patimile egoismului, ale mândriei sau ale adicțiilor cotidiene, unele admise doar să nu fie în consum „excesiv”?

Găsim în tradiția ca de Pateric a Bisericii o pildă ascuțită ca un bisturiu despre această falsă scară a valorilor. Se spune că un frate l-a întrebat pe un bătrân Avvă: „Părinte, am adunat niște bani din munca mâinilor mele și vreau să cumpăr o carte de rugăciuni ca să-mi luminez mintea. Este bine?”. Bătrânul s-a uitat la el și i-a răspuns: „Cartea e bună, dar chiar astăzi a trecut pe la chilia ta un frate flămând și gol, iar tu l-ai trimis la plimbare pentru că păstrai banii pentru carte. Mergi și vinde ce ai cumpărat și dă-i celui flămând, pentru că ai lăsat chipul viu al lui Dumnezeu să sufere de dragul unei foi de hârtie”. Sfântul Ioan Gură de Aur completează acest adevăr izbitor, avertizându-ne: „Vrei să cinstești Trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când Îl vezi gol în stradă, nici nu-L cinsti aici, în biserică, cu haine de mătase, în timp ce afară Îl lași să moară de frig și de foame. Cel ce a zis: «Acesta este Trupul Meu», a zis și: «L-ați văzut pe cel flămând și nu i-ați dat să mănânce»”.

Când structura economică, confortul personal sau interesele noastre „corporatiste” sunt puse deasupra valorii unice a sufletului omenesc, noi Îi transmitem lui Hristos o notificare de evacuare din viața noastră. Îi spunem: „Doamne, predica Ta ne costă prea mult, morala Ta ne strică planurile de afaceri, prezența Ta ne tulbură confortul pământesc, pleacă de la noi!”. Soluția practică pentru a demonta această mentalitate gherghesenilor este cultivarea unei priviri euharistice și responsabile asupra resurselor. În fiecare Sfântă Liturghie, noi aducem la altar pâinea și vinul – roadele muncii noastre, dimensiunea noastră materială – și Îi cerem lui Dumnezeu să le transforme în Trupul și Sângele Său. Învățăm, așadar, că materia nu este un scop în sine, ci un mijloc de sfințire. Bunurile pe care le avem ne sunt date de Dumnezeu nu ca să ne orbească, ci ca să le transformăm în investiții de capital duhovnicesc: în milostenie, în punți de iubire către cei care stau prăbușiți în mormintele deznădejdii, ai singurătății sau ai suferinței. Un singur suflet salvat, un singur om adus de la întuneric la lumină valorează mai mult decât toate activele și averile acestei lumi.

Hristos Domnul Se urcă din nou în corabie și pleacă atunci când este alungat, dar lasă în urmă un „corespondent de presă” spiritual: pe cel vindecat îl trimite înapoi în casa lui să împlinească un mandat de informare, să vestească cât bine i-a făcut Dumnezeu. Astfel, Domnul lasă o șansă de trezire chiar și celor care L-au respins din motive de profitabilitate. Prin el ni se vestește și nouă obligația duhovnicească de a ne curăți privirea de praful materialismului orbitor. Să avem curajul propriei conștiințe în a prețui omul mai mult decât proprietatea, sufletul mai mult decât confortul și veșnicia mai mult decât clipa trecătoare. Să nu Îl alungăm pe Hristos din viața noastră de dragul „porcilor” noștri spirituali – al patimilor și al atașamentelor noastre egoiste –, ci să Îi cădem la picioare, îmbrăcați în hainele pocăinței și întregi la minte, slăvind pe Dumnezeu în toate zilele vieții noastre. Crezând în mila Lui, darul iconomiei care vindecă falsa economie din inimile noastre.