Iertarea trebuie să vină o parte din minte, o parte din inimă. Dacă nu vrem să iertăm pe cineva înseamnă că-l separăm de noi, ne opunem acestui om. Dacă vă amintiți Evanghelia, Hristos se identifică cu celelalte persoane, și ne cheamă să-L vedem în aproapele nostru pe El. Se pare că, dacă suntem învrăjbiți cu cineva, atunci purtăm vrajbă și lui Hristos.

Și atunci cum rostim noi de mai multe ori pe zi cuvintele rugăciunii pe care ne-a lăsat-o nouă Domnul: Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri? Aceasta ne amintește de povestea aceea cunoscută spusă de Mitropolitul Antonie de Suroj despre cum el, pe când era adolescent, nu putea să ierte un prieten și de fiecare dată se bâlbâia la cuvintele acestea. Dar, în cele din urmă, cu ajutorul unui preot, chiar prin această rugăciune, a înțeles că toată supărarea lui era un moft...

Dacă cineva vrea să ierte și cu mintea, dacă a hotărât că trebuie să ierte, dar înlăuntrul său nu se întâmplă deodată acest lucru, este pe deplin de înțeles. Atunci când nu putem ierta pe cineva în ciuda tuturor eforturilor înseamnă că suntem stăpâniți de patimă. Mânie, ciudă, mândrie...

Nici eu însumi nu mă pot lăuda că știu persoane care iartă cu ușurință o insultă.

Să poți să ierți dintr-odată, peste noapte, nu este ușor și nici nu li se întâmplă tuturor. Înțelegând aceasta, trebuie să încercăm să învățăm să iertăm, fără să ne oprim și să ne gândim la aceasta. Dacă ne străduim să ne mișcăm în direcția necesară, deja e bine.

În Evanghelie ni s-a spus exact așa: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru din ceruri (Matei 5, 44-45). Într-adevăr, aceasta ne ajută când începem să ne rugăm pentru oamenii care, așa cum ni se pare, ne-au ofensat. Adică dacă noi înșine nu suntem capabili să ne apropiem direct de cel care ne-a supărat, avem posibilitatea de a ne apropia de el prin Dumnezeu.

Dacă nu vom încerca să ne înfruntăm supărarea, nu putem ierta, iar ea, ca orice patimă, începe să ne distrugă din interior. Am avut ocazia să asist la conflicte între prietenii mei. Așa cum se întâmplă în astfel de situații, nu era cineva care să aibă dreptate pentru că ei și-au spus prea multe răutăți unul la adresa celuilalt. Conflictul a durat, a tot durat până când unul din părtași nu a găsit în el puterea de se a opri și a spune: "Iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva." În plus, dintr-odată nu a mai fost nicio reacție, iar atunci el și-a cerut din nou iertare, poate mult mai sincer. Și atunci conflictul s-a încheiat.

Chiar și atunci când se pare că omul are dreptate și într-adevăr faptele îi arată că are dreptate, la fel, trebuie oprit șirul de insulte. La urma urmei, ce este mai important: să-ți dovedești din toate puterile nevinovăția și, prin aceasta, la rândul tău, să-l insulți pe celălalt sau să spui primul STOP resentimentelor distrugătoare? (preotul Feodor Liudogovski)