La ceas de sărbătoare, revăd cu ochii minții toamnele târzii ale copilăriei mele, când vârtejuri de vânt aduceau ploi neistovite ce îndestulau brazdele lacomului pământ al arăturilor. Uneori spectacolul bacovian se întindea pe mai multe zile, încât apa năzuia chiar spre curțile gospodarilor ori ulițele satului. În alți ani, la sfârșitul melancolicului anotimp, în dimineţi friguroase şi aspre, brume reci se întindeau ca o spumă de argint ce acoperea plaiurile golașe, iar vântul adesea ofta şi se tânguia, prevestind nemilostivele viscole ce aveau să vină. Pitite pe sub un gard sau în ungherele unei grădinițe de flori, crizantemele sau dumitri­țele, cum le numesc bătrânii, rezistau eroic asalturilor nemiloase ale înaintemergătorilor iernii. Dintre cele mai frumoase, mama culegea câte un generos mănunchi, ca să le ducă de Vovidenie la biserica din sat, care purta hramul Intrării în biserică a Maicii Domnului. Ținând-o pe mama de mână, mergeam și eu la praznic. O vedeam așezând buchetul zgribulit la icoana ce înfăţişa o fetiță însoțită de un impresionant alai: deşi foarte mică, urca niște trepte înalte către o biserică, iar la capătul lor o aștepta un bătrân nins de vreme. M-am închinat, la rândul meu, am sărutat icoana, dar am rămas nelămurit. Nu ştiam cine era şi nu înțelegeam de ce părinţii ei o lăsaseră singură. Ca orice țânc nedumirit, am întrebat-o pe buna mea însoțitoare: „Mamă, cine-i copilașul?”. Ocupată să împlinească obișnuitele rânduieli, mi-a șoptit: „Prunca Maria, Maica lui Iisus, când era copil ca tine. A plecat de la părinții ei ca să se întâlnească cu Dumnezeu”. Încercând să îngân o nouă întrebare, mama mi-a făcut un semn discret să tac, fiindcă se supără copila din icoană. „Grăim acasă!”, a spus hotărâtor.

Așa s-a petrecut prima mea întâlnire cu sărbătoarea Vovideniei, învăluită în oarece taină. Îmi amintesc că în anii cei nevinovați ai prunciei, prezent adeseori în biserica din sat, privind frumoasa icoană praz­nicală din catapeteasmă, mă bucuram la gândul că și Maica Domnului, în copilărie, a mers la biserică.

Peste ani, ajutat de învăță­turile Sfinților Părinți, aveam să înțeleg mai multe legate de sărbătoarea Vovideniei, căci nu-i ușor de priceput cum o copilă de doar trei ani a părăsit casa tatălui ei, schimbând-o cu cea a Tatălui Ceresc. Preabuna sa mamă ar fi educat-o mai bine ca nimeni altcineva, căci a dorit-o nespus, a purtat-o în pântece, a alăptat-o, i-a vegheat somnul și fiecare suflare. Prezența micuței în Templu ascundea, în realitate, o altă menire, nespus de înaltă, înțe­leasă duhovnicește de bătrânii ei părinți, prin inspirație divină. Altfel nu putem pătrunde cu mintea adânca taină: de ce și-au încredinţat odorul unor străini? Care dintre mame s-ar hazarda să-și lase odrasla preaiubită, la doar trei anișori, într-un loc străin? Duhul Sfânt a lămurit-o pe ea, dar și pe noi: Fecioara Maria trebuia adusă ca să stea în Casa Domnului, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Maica Domnului înfăţişează Taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim reprezenta imaginea zidită a venirii Izbăvitorului în lumea pământeană, fapt învederat de cuvintele Domnului rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „Dărâmaţi acest templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu se referea la templu ca zidire, ci la Trupul Său.

Aşadar, relaţia tainică dintre templu, ca spaţiu al șederii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos luat din umanitate este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, la Crăciun, nu vom vorbi de Întruparea Mântuitorului fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ, ca de o prefigurare a înomenirii lui Hristos. De ce Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu? Se cerea ca ea să fie iniţiată în taina Sfintei Sfintelor deoarece, nu peste mult timp, ea însăşi va deveni „biserică vie” a prezenţei lui Dumnezeu în lume. Din ea Hristos Cel veșnic de zile a împrumutat trup omenesc. Aceasta este cea mai evidentă legătură dintre Templu şi Naşterea lui Hristos, pe care o vom prăznui la sfârşitul postului.

Cu toții așteptăm Crăciunul cu emoție, cu nerăbdare, cu bucurie. Din păcate, sărbătoarea tinde să se transforme într-o „jubilare” a consumismului, a plăcerii, într-o celebrare dezbrăcată de sacru. Tocmai de aceea praznicul Vovideniei ne atrage aten­ția că nu ne vom putea bucura cu adevărat, că nu vom simți prezența Sfântului Prunc Dumnezeiesc în peștera sufletelor noastre, dacă nu ne vom pregăti stăruitor pentru minunata și emoționanta întâlnire prin post, rugăciune și fapte bune.

Prin urmare, Fecioara Maria a învățat în Templu să devină ea însăși locaş sfinţit. Nu va izbuti nimeni să trăiască profund un eveniment, dacă nu-l întâmpină cum se cuvine. Fecioara Maria se pregăteşte în Templu tocmai în vederea acestui unic eveniment din istoria umanităţii: întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Ea iese din obişnuitul cotidian oferin­du-și, cu toată disponibilitatea, fiinţa plenară pentru a-L naște pe Cel mai presus de fiinţă. Nu există nici o mărturie că ducerea la Templu a firavei fecioare s-a făcut chiar în ziua de 21 noiembrie – la șapte zile, deci, de la începerea Postului Crăciunului. Se pare că Sfinții Pă­rinți au ales această dată ca să ne învețe un lucru foarte important: pregătirea sufletelor noastre spre a deveni peşteră sfințită, în care să Se nască duhovniceşte Hristos, Pruncul Dumnezeiesc.

Așadar, să o însoțim duhovnicește pe prunca Maria, care pășește sfios spre Sfânta Sfintelor, iar noi, cu inimă smerită, să călătorim către Betleemul cel  tainic al sufletelor noastre, unde-L vom întâlni pe Dumnezeu copilul.