La Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a apărut cel de-al treisprezecelea volum din colecţia Cuvioşi stareţi de la Optina intitulat Stareţul Antonie de la Optina, tradus din limba rusă de părintele Teoctist Caia.

„Doamne, Tu Însuţi ştii ceea ce îmi este folositor. Eu la Tine, Domnul meu nădăjduiesc şi mă încredinţez voii Tale sfinte; fă cu mine ceea ce voieşti. Dacă îmi vei deschide uşile milostivirii Tale, voi fi sănătos; dar dacă Îţi este plăcut să beau mai departe din paharul hotărârilor Tale întru izgonirea răului păcătos din lăuntrul meu, fii binecuvântat! Totuşi să fie voia Ta, nu voia mea. Dăruieşte-mi nu numai ajutor în întristarea mea, ci fii adăpost în necazurile care mă cuprind şi precum Tu Însuţi ai fost ispitit, aşa şi mie în toate bolile mele, în necazuri, întristări, ispite, în nevoile mele sufleteşti şi trupeşti dăruieşte-mi grabnicul Tău ajutor, răbdare şi mărinimie cu mulţumire!” Aşa ne învaţă să ne rugăm Stareţul Antonie de la Optina.

Acesta a avut din copilărie înalte simţăminte, încă de atunci a fost supus unor încercări deosebit de grele, de unde se poate vedea că Domnul îl pregătea spre ceva aparte. În bolile sale a învăţat răbdarea şi s-a pregătit pentru acele grele suferinţe de care a fost plină viaţa sa. Totodată, aceste suferinţe trupeşti avute în copilărie l-au ajutat, parcă, să-şi descopere năzuinţa sa spre viaţa duhovnicească. Se îndepărtase de plăcerile zgomotoase ale lumii şi era foarte atent cu sine, încât dacă ieşea din casă şi vedea o femeie, o apuca pe altă cale, ca să nu se întâlnească cu aceasta. Cu toate observaţiile rudelor sale, se îmbrăca nu doar modest, dar şi foarte simplu, nu după starea sa materială. Străbătând sate şi oraşe în calitate de arendaş împuternicit, oriunde ajungea cerceta bătrânele evlavioase şi rugătoare, le aduna şi discuta cu ele pe teme duhovniceşti.
S-a dedicat cu mare râvnă în anii tinereţii vieţuirii în pustie.

După ani întregi de practică, a devenit un bun tipicar. S-a ostenit, de asemenea, la copierea unor culegeri de manuscrise care conţineau reguli de viaţă creştină, mai ales monahale. Până la adânci bătrâneţe i-a plăcut să lectureze cărţi duhovniceşti şi alte cărţi folositoare de suflet, prin urmare avea cunoştinţe vaste nu numai în cele duhovniceşti, dar şi în alte ramuri ale ştiinţelor. Silindu-se pe sine la o ascultare desăvârşită şi la tăierea voii sale, simţea în suflet o bucurie şi o linişte de nedescris, dar nu deodată şi nu fără osteneală a dobândit această stare fericită şi linişte duhovnicească.

Slujind ca exemplu de hărnicie pentru toţi şi purtând mari nevoinţe, părintele Antonie nu a uitat faptul că ostenelile trupeşti, după învăţătura Sfinţişor Părinţi, sunt,de fapt, arma virtuţilor şi de folos doar atunci când sunt duse întru smerenie şi chibzuinţă duhovnicească.

Mare iubitor de singurătate, părintele Antonie totdeauna a dorit să petreacă o viaţă însingurată în rugăciuni şi nevoinţe, în lectură şi contemplaţie, şi spunea că atunci când rămânea singur în chilie era sărbătoare pentru sufletul său. Datorită smereniei sale profunde niciodată nu voia să o facă pe învăţătorul, dorea să fie socotit doar o persoană obişnuită, care trăieşte retras în mănăstire. Darurile duhovniceşti şi chiar smerenia sa, prin care se ferea de toţi, au atras pe mulţi la dânsul şi curând chilia sa a început să se umple de vizitatori, care doreau să primească de la dânsul binecuvântare şi poveţe duhovniceşti.

Unica şi principala sa grijă era să fie binevoitor şi ospitalier faţă de toţi. Smerindu-se peste măsură în faţa tuturor, părintele Antonie făcea aceasta din sinceritatea inimii şi toţi simţeau acest lucru. Inima lui participa întotdeauna la necazurile aproapelui şi de aceea îi plăcea în mod deosebit să-i mângâie pe cei ce veneau la dânsul.

Sporirea în viaţa duhovnicească l-a ajutat pe părintele Antonie să fie aspru cu sine însuşi, iar faţă de alţii îngăduitor şi indulgent. Avea nădejde în orice îndreptare şi se pricepea să îi ridice pe oameni din nepăsare şi descurajare şi oricine ar fi căzut cu duhul, totdeauna reuşea prin cuvintele sale să-i inspire încredere. În sfaturile şi poveţele sale era foarte prudent. Şi amintea cuvintele Sfântului Isaac Sirul, că trebuie să te comporţi cu oamenii, precum cu cei bolnavi, să-i linişteşti mai mult şi să nu-i mustri, că mustrarea îi zdruncină şi nu le aduce nici un folos. Părintele Antonie îi atrăgea pe toţi pe nesimţite şi pe neobservate la conştientizarea neputinţelor sufleteşti. Nu s-a străduit niciodată să convingă pe cineva cu forţa. Poveţele sale nu le dădea ca pe nişte porunci, ci ca nişte aluzii sau sfaturi prieteneşti. În genere se temea să nu-şi descopere darurile şi cu puţini oameni îi plăcea să discute probleme cu adevărat duhovniceşti. De altfel, cu mare iscusinţă şi înţelepciune, se pricepea cui anume şi ce să vorbească. Regula generală a stareţului era să nu propună nimănui sfaturile lui, fără să fie întrebat, socotind acest lucru nu doar nefolositor, ci chiar vorbe grele dăunătoare.

Părintele Antonie avea darul unei oratorii fireşti sau chiar a unei suavităţi în vorbire. Cuvântul său era întotdeauna dres cu sare duhovnicească. Chiar şi într-o formă glumeaţă, conţinea o povaţă şi se distingea prin meticulozitate şi o expresivitate aparte.

Sub influenţa duhovnicească a părintelui Antonie, prin grija lui părintească şi profundă, oamenii atraşi de libera cugetare şi de viaţa lumii, deveneau fii sinceri, sârguincioşi şi ascultători ai Sfintei Biserici.