Părinte, mă interesează această atenție, dobândirea acestei luări-aminte; oare omul trebuie să lucreze tăcerea înaintea rugăciunii, tăcerea înaintea Domnului? Cum trebuie să „tacă” omul înaintea lui Dumnezeu?

Sfinții Părinți spun că pentru rugăciune este nevoie de o viață cu totul fără de griji. Noi ne rugăm împrăștiat. Nu ne-am predat voii Domnului, ci încă mai credem că trebuie să ne îngrijim de toate și că Domnul are multe alte griji cu lumea întreagă, cu tot cosmosul. Întrebarea: „Oare El se va gândi la noi sau nu?” înseamnă că avem puțină credință, că nu avem încredere. Dar Domnul se gândește la toate. Vedeți, noi trebuie să privim în El. Iată, spune El: „Aceasta este viața cea vecinică, să te cunoască pre Tine cel unul adevărat Dumnezeu, și pre carele ai trimis, Iisus Hristos” (Io.17:3).
Aceasta înseamnă că fiecare întâmplare, cea mai măruntă întâmplare ce are loc în jurul nostru și cu noi, arată întotdeauna purtarea de grijă a Domnului și îngăduința Sa. Nimic în cosmos nu se întâmplă fără purtarea de grijă și îngăduința Sa. Tot ce-i nobil și înalt este pronia lui Dumnezeu. 

Tot ce vedem că-i haotic, Dumnezeu știe de ce a îngăduit să fie și până unde a îngăduit! Trebuie să credem că El este pretutindeni de față. Dacă am trăi așa, adică pretutindeni și neîncetat înaintea Domnului, fiecare lucrare a noastră ar fi din inimă! Noi nu lucrăm pentru oameni, lucrăm pentru Dumnezeu! Fiecare lucrare este dumnezeiască, de la Dumnezeu. Atunci nu vom mai fi reținuți. Și, câtă vreme va fi în noi această reținere, nu ne vom învrednici de Împărăția Cerurilor. În toate sântem rezervați, în fiecare lucrare, în toată parcă nu ne dăm pe noi înșine fără rezerve! Iar Domnul neîncetat se dă pe Sine, fără rezerve, și vrea ca și noi să fim la fel. Iar noi sântem întotdeauna reținuți, și această reținere ne desparte de Domnul și de Împărăția Cerurilor! 

De aceea, trebuie să deprindem de aici viața cerească, să fim pe deplin ascultători și desăvârșit credincioși față de voia lui Dumnezeu, orice s-ar întâmpla cu noi. Să le primim pe toate ca din mâna Domnului; să nu ne gândim la nimic. Iar cele din jur? El știe ce putem noi răbda și ce nu putem; ce va îngădui și ce nu va îngădui. El știe dacă vom putea duce o ispită. El îngăduie ispitei să vină asupra noastră ca s-o putem birui în pace și, mai târziu, când va veni o ispită asemănătoare, ea trebuie să treacă nebăgată în seamă - căci noi nu mai luăm parte, nu ne mai implicăm „aparatul cugetător” în aceste întămplări. Întâmplările curg pe făgașul lor, iar noi ne încâlcim în ele, nu ne păzim pacea lăuntrică, ne amestecăm acolo unde nu trebuie. Când Domnul îngăduie, întâmplarea își urmează cursul ei. Dacă am dobândit deja pacea lăuntrică, ea va trece pe lângă noi și nu ne va atinge. Dacă, însă, participăm la ea, vom suferi.

(Extras din Starețul Tadei de la Mânăstirea Vitovnița - Pace și Bucurie în Duhul Sfânt - Editura Predania)