E adevărat că astăzi hoardele de barbari nu mai dau năvală în ţara noastră, precum făceau odinioară. Dar jinduiesc poate chiar mai mult după bogăţiile acestor pământuri. Vor rezervele noastre naturale, pădurile, grânele şi aurul. Barbarii sunt azi ceva mai civilizaţi, nu mai vin cu oştiri „câtă frunză, câtă iarbă”. Nici nu mai au de ce. Vin la noi cu delegaţii şi semnează contracte. Iar noi, pentru o mână de arginţi, ajungem să ne vindem şi sufletul. Spre deosebire de noi, domnitorul Ştefan nu negocia trădările. Dimpotrivă. Despre perspectiva de a încheia pace cu turcii, voievodul scria: „Acest ultim lucru eu nu-l voi face, mai bine mor de o sută de mii de ori decât să fac asta."

Cu o mână de creştini, Sfântul Ştefan ţinea piept duşmanilor. „Atletul creştinătăţii” era întotdeauna biruitor, ridicând câte o biserică după fiecare luptă. Legenda spune că, în cei 47 de ani de domnie, a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi veșminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Domnitorul a dăruit toată această zestre poporului român şi şi-a dorit ca poporului român să îi rămână.

A intuit, însă, că, peste veacuri, aceleaşi bătălii se vor duce pentru bogăţiile moldave. Nici azi, la Putna, sfântul nostru drag nu are parte de odihnă, căci străinii dau rotocol, ca vulturii, aşteptând să cotropească bunurile sfântului aşezământ. De aceea, voievodul a cerut, în testamentul său, următoarele: “Am luat, am dat şi am făcut şi înzestrat acestei sfinte mănăstiri a noastre Putna, din banii noştri şi nu din banii ţării. Iar cel ce va veni după noi domn, din osul nostru domnesc sau dintr-un alt neam, să îndrăznească cu nimic a clinti această sfântă ctitorie a noastră! Iar de va îndrăzni cineva în viitor să se atingă de valea noastră, blestemat să fie!”.

Însă, când vine vorba de bani, duşmanii ţării nu se tem nici de blestemele sfinţilor! Ştefan încă ne veghează, dar suspinele Măriei Sale cutremură codrii Bucovinei. Căci ştie sfântul pe mâna cui încape azi moştenirea lăsată urmaşilor săi. S-ar ridica, precum odinioară, să-şi apere ţara, chiar cu o mână de ţărani credincioşi. Ar curăţa de noroiul occidental toate pământurile noastre binecuvântate de Dumnezeu. Ar pune din nou ordine în ţară. Ar porni, poate, o cruciadă a creştinătăţii într-o Europă întunecată şi decadentă.

Poporul simte, de dincolo de mormânt, dragostea pe care cel mai mare voievod român i-o poartă. De aceea, românii pleacă şi azi genunchiul în faţa sfântului nostru voievod. Îl roagă să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea neamului. Îl imploră să vegheze pentru ca ţara să nu fie sfâşiată şi împărţită între străini, apele şi pământurile să nu fie otrăvite prin tot felul de exploatări ale rezervelor noastre naturale, familiile să nu fie distruse prin flagelul avortului şi al sodomiei, românii să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară. Pentru ca România să rămână a Românilor.

La moartea voievodului, spune cronicarul, „atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”. Plângeau cu toţii, căci ştiau că au pierdut un mare cârmuitor şi un adevărat părinte al neamului.

O întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la cu faţă totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.

Se spune că la Judecata de apoi Sfântul Voievod Ştefan va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească, pentru ţară şi neam. Să ne facem vrednici de această răsplată, apărând cele din urmă redute ale unui neam umilit şi îngenuncheat! Şi, asemenea poetului, să-l chemăm în ajutor, din adâncul veacurilor, pe sfântul domnitor al Moldovei:

„Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Iţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndragi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!”

(Mihai Eminescu –Doina)