Ce îmi doresc să devin? Și apoi, ce fac în fiecare zi, pentru a deveni ceea ce îmi doresc, pentru a deveni ceea ce visez, ceea ce cred că m-ar împlini ca om? Dar, știu eu ce vreau să devin, ce este potrivit pentru mine? Și dacă știu, am eu voința necesară pentru a mă pregăti, pentru a face în fiecare zi ceea ce este necesar pentru a reuși? Știm despre Al Pacino, considerat de cineaști cel mai mare actor al timpurilor noastre, că pentru a duce rolul la perfecțiune îl repeta de zeci de ori, juca până simțea că l-a dus la desăvârșire? Nu de puține ori, epuizat, a leșinat pe scenă lrepetând. Tinerii studenți din ASCOR Iași pregătesc o întâlnire în urma căreia speră să afle răspunsuri la întrebarea: „Studentul ieșean – încotro?” Chiar așa: încotro? Grea întrebare! Avem toate datele în ecuație pentru a putea decide, pentru a putea alege, încotro?

                                                                     ***

Ieri am fost invitat la căpătâiul unui muribund. A dorit, la final de viață, să se împace cu Dumnezeu, cu oamenii și cu sine însuși.

• Părinte, nu am fost un om al Bisericii. Am încercat toată viața să fiu corect, să nu iau ceea ce nu este al meu, am încercat să nu fac rău nimănui. Părinte, chiar dacă am mers foarte rar la biserică, totuși, eu am crezut întotdeauna în Dumnezeu. Acum simt că zilele se termină. Am 70 de ani și simt că e gata. Eu am fost un om al cifrelor și al tehnicii. La mine lucrurile au fost clare și vreau să fie clare și acum, la plecare. Vreau să închei, ca să spun așa, „tehnic” și viața aceasta. Să-mi spuneți ce trebuie să fac pentru suflet?
• Păi este de folos acum, o spovedanie. De când nu v-ați mai mărturisit greșelile înaintea lui Dumnezeu?
• Părinte, de mult. Am fost la spovedit de dragul copilului, pe când era el la școală. Am postit împreună și ne-am spovedit împreună și ne-am împărtășit împreună. Sunt câteva zeci de ani de atunci.

Am stat de vorbă cu domnul acesta, un om foarte sincer, despre viață, despre oameni, despre Dumnezeu. Despre moarte nu am vorbit, pentru că nu există moarte. Omul nu moare niciodată. Își lasă trupul cum ai lăsa o haină și merge mai departe. Înțelegea ce-i spun: imobilizat la pat și suferind, aproba din cap și din priviri ceea ce auzea.

• Dar soția este credincioasă?, am întrebat eu, după câteva clipe de liniște.
• Da, părinte. Este credincioasă. Nu lipsește niciodată de la biserică, postește, se roagă. Părinte, să știți că eu o condamn acum, că nu ne-a tras de mânecă și pe noi, pe mine și pe copii, să ne apropiem și noi de Dumnezeu. Era de datoria ei ca mamă și ca soție să ne împingă spre Biserică, să înțelegem și noi ce e cu viața asta.
• Păi poate v-a chemat dar ați refuzat-o, o dată, de două ori, de zece ori, și ea săraca a renunțat să vă mai bată la cap.
• Nu, nu...! Trebuia să insiste. Mai ales pentru copii. Ce știe un copil de 5 - 6 - 7 ani? El învață ceea ce-l înveți. I-L oferi pe Dumnezeu... se va descurca apoi toată viața, va ști cum să trăiască, va ști că viața aceasta se încheie... Uitați-vă acum la mine. Ce pot să mai fac!? Eu acum încerc să micșorez distanța pe care o am față de Dumnezeu, vreau să reduc, pe cât îmi stă în putere, tot ceea ce am făcut rău în viața mea, să ameliorez cât se poate relația mea cu Cerul.
• Iertați-o și pe soție și pe toți căci și pe noi ne iartă Dumnezeu.
• Iert, părinte.
• Nădăjduim să fie bine așa cum a fost și cu tâlharul de pe cruce, care în ultima clipă L-a recunoscut și L-a mărturisit pe Dumnezeu.

Am credința că pentru sinceritatea și bărbăția lui, Dumnezeu Îl va milui pe acest creștin.

                                                                      ***

Să reușești să știi la vârsta tinereții care este sensul vieții este un mare dar și o mare binecuvântare. Cel ce află de tânăr răspunsul la întrebarea: încotro? se bucură de timpuriu de o corectă abordare a vieții. Depășește confuzia, conflictele interioare, tulburarea, nu pierde timpul și energia în „investiții neprofitabile pe termen lung”. În societatea în care trăim, se promovează satisfacția imediată, rezultatul și profitul rapid. Omul, spune teologul Gheorghios Mantzaridis, are nevoie de confirmări de sine, de autoconfirmări. Își sporește activitățile, mobilitatea, pentru a-și confirma existența. Își schimbă profesia pentru a încerca noi experiențe, își abandonează familia pentru carieră sau pentru a încerca legături noi, călătorește în cele mai exotice locuri ale Terrei pentru a cunoaște, pentru a experimenta, pentru a-și umple golul ce există înlăuntrul lui. Cu toate acestea, nu găsește nicăieri sens vieții și nu află pacea cea adâncă. Societatea propune experiențe și face oferte „la modă”. Dar omul doar prin cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu El se eliberează de neliniști, de frică, de lipsa de sens, de angoase și se împlinește ca persoană.

Auzim adesea oamenii din jurul nostru exprimându-și dorința de echilibru politic, social, economic, sau de libertate politică, economică, socială... Adevărata libertate însă este libertatea duhovnicească, adevăratul echilibru și adevărata libertate o aflăm în Duhul Sfânt. Încotro dar? Devin ceea ce îmi doresc. Dar ce îmi doresc? Există oameni care au reușit în plan social, au înregistrat succese în plan științific, artistic, economic dar au eșuat în înțelegerea profundă a vieții și în aflarea sensului ei. Și libertatea, și echilibrul, și succesul lumii acesteia trec odată cu lumea aceasta. Cum aflăm echilibrul între responsabilitățile pentru cele din lumea aceasta și responsabilitatea pentru nemurirea noastră, pentru darul vieții ce începe aici și nu se mai termină niciodată?

Poate vom afla răspunsul de la tinerii ieșeni care vor dezbate tema aceasta în cadrul întâlnirii: Studentul ieșean – încotro? În definitiv, cu toții suntem studenți. (Pr. Nicodim P.)